Mă uitam zilele trecute peste ce-mi propunea YouTube ca noutăţi muzicale şi m-a pălit observaţia: numai narcisism autosuficient, numai obsesie cu forme feminine, instagrame şi petreceri – şi nici un fel de implicare politică. Altfel spus: o autostradă cu 5 benzi de escapism*, pavată cu puf şi luminiţe, către un cocon moale şi călduţ din perspectiva căruia nimic altceva nu mai contează.
Unde sunt idolii care, pe scenă, cu sute de mii de ochi aţintiţi pe ei sorbindu-le cuvintele, între două piese îşi fac timp pentru un mesaj de rezistenţă sau de rebeliune? Unde sunt versurile cu mesaj politic? Că de probleme nu duce lipsă omenirea în momentul ăsta – şi ar fi jobul artiştilor să creeze măcar prin sugestie un mediu propice, să aducă împreună oamenii cu păreri similare şi sensibili la chestiuni politice. Exemplul clasic este acela al Pink Floyd – dar nu numai rock-ul e calea, de-a lungul vremii s-au găsit forme de exprimare politică şi în punk (minerii şomeri din Anglia), şi în tehno (Berlinul), ba chiar şi în hip-hop (negrii din SUA). Deşi, dacă mă întreabă cineva, hip-hop-ul nu face decât să se plângă de situaţie, nu propune nici o soluţie şi nu formulează nici un îndemn, dar hai să-l include şi pe el la „vocea nemulţumirii unei generaţii”. Nu că anarhia punk-ului ar fi vreo propunere de bun simţ – dar măcar e o propunere.
Revenind. Există războaie în lume, există „problema musulmană” care se întinde deja de mai bine de 13 ani, există nesiguranţa capitalismului, şomajul supracalificaţilor, supravegherea internetului, şi câte şi mai câte. Ce iroseală de potenţial faptul că dintre cei din „liga mare”, muzicanţi care se laudă cu sute de milioane de vizualizări pe YouTube, nu se găseşte nici unul să formuleze un mesaj politic! Nu mai e tocmai o observaţie revoluţionară faptul că muzicanţii au această putere: de a inspira/ activa/ direcţiona/ intermedia – sau chiar de a conduce generaţiile tinere în ceea ce priveşte revolta sau rezistenţa.
Şi nu, Pussy Riot nu se pun, că alea sunt un singur proiect, o excepţie care nu reprezintă muzica globală – şi de fapt nici nu sunt din „liga mare”. Dar pornind de la exemplul lor iaca se poate face rezistenţă şi la nivel naţional (nu trebuie să fie musai global) – şi asta fără a recurge la soluţia facilă a apelului la naţionalism.
*înţăleg că în română cuvântul de care am nevoie se cheamă „efugionism„. Sincer? Cred că dacă spun cuvântul englezesc „escapism” lumea mai are o şansă să se prindă despre ce e vorba şi fără dicţionar – intuiesc asta din faptul că eu însămi abia am aflat de efugionism, şi dacă mi l-ar fi menţionat cineva într-o conversaţie înainte sigur-sigur aş fi fost nevoită să întrerup omul să-l întreb ce-i aia.
Foarfeca 