Fusei în vacanță, (II): Slovenia

Ăsta e de fapt articolul din cauza căruia am decis să scriu două postări: dacă aș fi scris o singură postare, atunci partea despre Slovenia ar fi eclipsat complet și prin lungime și prin intensitate partea cu Croația, ceea ce ar fi fost super nedrept.

Pe scurt? Croația mi-a plăcut mult, și am spus despre ea că e o excelentă destinație de vacanță cu palmieri și plajă. Cealaltă jumătate a adevărului este că Slovenia, fiind ca peisaj și cultural mai aproape de acasă, m-a cucerit fără preaviz încă de la prima vedere, complet dată pe spate am fost. Poate și pentru că nu venisem cu nici o prejudecată, nu mă așteptam la nimic.

Ce să zic? Am început ziua pe Krk, ba chiar am făcut și plajă și turism până bine spre dup-amiază, am avut timp de leneveală – după care am mers întins (cu oareșce aventuri chiar) și am ajuns seara pe întuneric în Bled. Schepsisul e că n-am apucat să văd mare lucru din Slovenia înainte să se întunece, iar abia a doua zi, la trezire, s-a dezvăluit peisajul. Bled fiind într-o rezervație naturală, iar pe mine munții făcându-mă în general foarte fericită… și mai fiind și vreme frumoasă…  n-am avut cuvinte. Sunt sate de oameni veseli, case îngrijite cu flori la fiecare gemuleț, munți spectaculoși, animale de gospodărie, infrastructură turistică foarte primitoare – în fine, un stil care e frumos fără a fi intimidant, pitoresc fără a fi neglijent.

IMG_20160813_084629922

Bled este turistic, m-a prevenit lumea de la bun început – și oricum era de așteptat, având în vedere că e cea mai cunoscută poză a Sloveniei (am luat prima poză de sus de pe net, că din păcate n-am avut avion personal din care să fac și eu una la fel – iar fără perspectiva asta poate nu recunoaște lumea locul) cu insula aia cochetă. Dar surpriză! Hoarda de turiști nu e compusă din proletari veniți cu familia să mănânce grătare la munte, ci mai ales din oameni cu chef de sport.
Dimineața la 8:30 hoarda de turiști era la jogging împrejurul lacului – iar înotătorii cei mai disciplinați erau deja cu neoprenul pe ei în apa rece ca gheața, în drum spre bisericuţa de pe insulă. Și-atunci stau și mă gândesc: dacă tot e să vină mase de turiști, păi ăsta e răul cel mai mic, de-ar fi toți așa!

Lângă Bled e un defileu mișto, iar vizitarea lui a fost singura chestie care s-a simțit mai „turistică”: am plătit bilet la intrare și am stat la coadă.

IMG_20160812_115149184

În fine, în Bled n-am stat așa mult, am preferat o zonă mai înăuntrul parcului național Triglav, așa că am ajuns la Bohinj (fără vreun motiv mai acătări decât că văzusem pe hartă că ar fi un lac mai mare acolo, și, dacă nu are un nume răsunător precum Bled, am zis că o fi ceva de capul lui pentru mine). Excelentă decizie. Ce ziceam că le place croaților sportul? Păi la sloveni, ajutați fiind de combinația lac+munte, oferta a fost așa: înot, kayak, barcă, SUP pe lac, mountain biking primprejur și rafting pe râuri, cățărări pe stânci și paragliding printre – asta pentru că tradționalul urcat pe munte e de la sine înțeles, iar pescuitul și nordic walking-ul eu nu le pun la sporturi.

Din toată oferta am optat pentru drumeție (asta era în plan de la bun început și necesita cel mai mult timp, n-am vrut să renunț nici moartă), înot şi bicicletă. Orice sport făcut cu un asemenea fundal este o plăcere aşa că n-are rost să detaliez evidenţele, tot ce pot să zic e că sunt condiţii pentru orice nivel, pentru orice pretenţii şi posibilităţi, ceea ce face lucrurile prietenoase şi accesibile.

Aş vrea să insist însă niţel pe tema cu drumeţia. Alpii sunt pietroşi, şi te iau din prima pieptiş, fără menajamente. Ce mi-a plăcut mult e că pe traseu am avut 2 cabane din alea gospodăreşti de munte (cu sursă de apă, mâncăruri gătite, cafea – toate minunate), plus încă un refugiu înainte de ultimul asalt pe vârf, iar semnalizarea traseului mi s-a părut exemplară. Ca nuanţă: traseele slovene mi-au părut a avea tot ce mi-aduc aminte că le-ar fi lipsit traseelor din munţii patriei în termeni de amenajări şi siguranţă – fără a fi exagerat de pieptănate, ca cele nemţeşti. Un punct de optim bine găsit. În rest? Peisaje care au meritat efortul.

IMG_20160813_152855107

Alte observaţii random despre Slovenia, înainte să mă lungesc:

  • Ce-am zis că traseele montane slovene sunt tot ce-ar putea deveni traseele româneşti? În general, cam tot ce-am văzut în Slovenia (aspect, servicii, infrastructură, calitate) este ceea ce ar putea fi România dacă ar fi – asta a fost senzaţia, sâcâitoare şi permanent reconfirmată, pe care a avut-o de la bun început. Colţurile transilvănene sau bucovinene care ne plac tuturor? Păi multiplicate x n şi generalizate.
  • Altă senzaţie care mi-a plăcut (şi pe care mi-au confirmat-o şi surse independente): ca popor sunt oameni veseli, care-şi văd de treabă, şi nu-şi propun să impresioneze pe nimeni. Aşa se face că, deşi sunt fizic mai aproape de Italia (decât amicii croaţi) şi au graniţă lungă cu Austria, nu ai senzaţia de ţară copleşită cultural de influenţa vecinilor mari. Nici în limbă, nici în bucătărie, nici în port în general. Da, Ljubljana e un oraş tipic habsburgic (deci e rudă şi cu Clujul şi cu Cracovia), da-n rest slovenii îşi văd de ale lor şi nu-ţi bagă pe gât nici şniţele nici pizza.
  • Iar apropo din nou de mâncare: ziceam de croaţi că nu ştiu ce-or fi făcând cu toate măslinele. Ei bine, nu cred că în Slovenia creşte măcar vreo măslină, dar pe mesele restaurantelor am găsit ulei cel puţin decent. Contrastul cu vecinii sare în ochi.
  • Altă comparaţie cu Croaţia: în Croaţia am văzut sate care în mod evident s-au convertit recent la a trăi exclusiv din turism: apartamente de închiriat peste tot, mașini cu numere străine la fiecare poartă, case în construcție care clar vor avea tot destinație turistică. Ceea ce duce la bănuiala inevitabilă că acolo nu trăiește de fapt nimeni, și că iarna satele alea sunt pustii – bănuială confirmată apoi când te uiți în curțile caselor, nu par să aibă animale sau chestii necesare unei gospodării adevărate. Complet invers în munții sloveni: ai senzația că chiar stai la oamenii ăia în case, că ți-au făcut loc și te primesc cu drag în viața lor – de-aia nici nu par prea preocupați de procedurile de cazare/ decazare/ prezentare pașapoarte/ taxa de turist/ etcetc. Ei au de fapt treburile lor prin gospodărie, tu ”lasă cheia în ușă când pleci”.

IMG_20160815_111432077

Cred că o să mă opresc aici cu osanalele, că s-a prins ideea. De dragul completitudinii mai trebuie să menționez Ljubljana care bineînțeles că mi-a plăcut, am zis mai sus că e oraș habsburgic și cu asta cred că am cuprins esența – avertizarea însă e că e un oraș micuț, 120.000 de locuitori, deci fără material de studiu pentru mai mult de-un weekend. Se cunoaște însă că locuitorii au o bună calitate a vieții, fiind la fel de relaxați precum restul popoarelor de la Mediterana, însă parcă mai hărnicuți și mai atenți la detalii. Era închis la muzeul național de istorie atunci când aș fi avut timp să-l vizitez, așa că presupun că va trebui să revin.

Fusei în vacanță, (I): Croația

Concediul Foarfecii s-a desfășurat jumi-juma între Croația și Slovenia – dar, dat fiind că impresiile sunt foarte diferite de la un loc a altul și nu e cazul să nedreptățim vreuna din părți eclipsând-o, o să tratăm cele două jumătăți separat.

IMG_20160806_180727879

Ce știam din poze despre Croația e că insule, mare-soare; din cărți, că Iugoslavia și că veșnica rivalitate cu sârbii; din ziar, că războiul a oferit „avantajul” de a începe de la zero cu o reconstrucție a unei infrastructuri impecabile, și că mai există zone minate; de la cunoscuții europeni, că e aglomerație de turiști mai ales în vârf de sezon; în fine, de la prietenii de-acolo, că tare-s mândri de achievement-ul de a fi intrat în UE la așa puțin timp după război.

IMG_20160807_161133507

Să zic drept, toate-s adevărate – și mai ales am împuns suprafața pe unde am putut în căutarea adevărului despre relația croaților cu sârbii. Este fix așa cum se spune, și încă pe-atât, pentru că e o treabă foarte complexă.
Un nenică pensionar la care am locuit (o să detaliez despre traseu mai îndată) a fost sursa principală a tuturor învățămintelor – și, mai ales datorită vârstei, am zis că e de luat în seamă omul. La primul contact am dat de clișeu: omul a reușit în primele 15 minute de conversație să decreteze faptul că Tesla a fost croat, și a făcut-o într-un mod autoritar care nu a permis nici o obiecție. Ba mai mult, omul a avut multe ocazii să vorbească despre copiii lui, despre călătoriile sale, despre activitatea sa dinainte de pensie și în felul ăsta a venit de multe ori vorba despre România, despre Muntenegru, Slovenia, Ungaria, Macedonia, Bosnia, Grecia – la un moment dat deja era comic faptul că în locul Serbiei era pesemne un vid, o gaură neagră, ceva antimaterie – nu de alta dar în mod normal trebuia odată și-odată să vină vorba și de Serbia la naiba! Am zâmbit în interior și am trecut mai departe, interpretând tot ce-am auzit ulterior mereu în cheia asta: croații se cred cei mai superiori dintre foștii iugoslavi, iar râca pe care o au cu sârbii o să se perpetueze încă niște generații . Spre finalul șederii însă, surpriză!: turns out, nenică și cu familia lui își fac concediul regulat prin Voivodina!

Deci așa.

O relație complexă și cu multe aspecte.

Mor să merg la Zagreb să le văd muzeul de istorie, sigur sunt multe chestii interesante – n-am ajuns de data asta, am investit timpul în litoral și insule. Am avut o bază în Zadar (unde am aterizat și am vizitat oleacă stânga-dreapta), apoi puțin în Rijeka, după care o altă bază pe insula Krk, într-un sat, la nenică de care am povestit mai sus.

IMG_20160806_201844633_HDR

Observații random:

  • Orașele vechi sunt chiar vechi, îngrijite, cu multă influență venețiană, pline într-adevăr de turiști – mai ales la ceas de seară în weekend prin centrul, ă, vechi.
    Da-n rest e super lejer! Nu știu ce fel de turism fac cunoscuții mei (încep să-mi pun întrebări) sau restul blogărilor – dar serios! Este atât de plăcut și atât de aerisit la 10min de centru încât te și întrebi de ce-ar vrea cineva să se înghesuie în chestiile alea care și-așa sunt la suprapreț. Sunt plaje noi din 50 în 50 de metri, singura diferență e că la plaja centrală e gălăgie cu banane și cu tobogane de-alea de turism de masă, iar berea costă dublu față de plaja următoare. La plajele dinspre ieșirea din oraș nu mai sunt terase cu bere, dar sunt la fel de curate și de sigure pentru înot. O plăcere.
  • Mulți italieni, ceea ce e gălăgios – dar și mult turism local, ceea ce e fain. Și mai ales: strașnic le place croaților să facă sport. Bărci, kayak, înot, sărituri de pe stânci, yachturi, jet ski, scufundări, orice. O chestie care nu numai că ajută turismul, dar mai și arată o cultură a vieții active, diferită cel puțin de ceea ce cunoșteam din stațiunile românești unde, în afară de plajă și eventual înot sportiv, nu prea ai realmente prea mare lucru de făcut. Și încă o subliniere: apa e așa de calmă între zecile de insule încât nu-i de mirare că locul e un paradis pentru bărcile cu vele.
    14080830_10154350377533617_1242410468_n
  • Când nu fac sport, nu i-am văzut totuși să se omoare cu mâncarea. Cel puțin nu în sensul în care se dau peste cap spaniolii și portughezii, ba chiar și grecii, să prepare chestii. Croații au o bucătărie hibridă între ćevapčići-ul balcanic și pizza italienească, și cu asta cam basta. Peștele vine simplu la grătar (și, deși este peste tot numai litoral și apă, restaurantele pescărești nu sunt chiar la tot pasul cum m-aș fi așteptat), carnea la fel,  iar berile locale sunt vreo două în total (și mai au și același gust). În rest, cum spuneam: paste (cu spaghetele făcute în casă, nițel balcanizate), pizza, lasagna, și, pe oriunde te-ntorci, pršut: varianta locală de prosciutto. Au cafea bună în orice birt de gară și un lichior de nuci remarcabil, precum și unul din sâmburi de vișine absolut minunat.
  • O mare nedumerire mi-a rămas însă vizavi de uleiul de măsline. Sunt popor de măslinari, se și mândresc cu asta – ba chiar pe o insulă din regiunea Zadar am urcat mai bine de o oră până pe vârful muntelui mergând doar printr-o imensă livadă de măslini – deci, practic, măsline cât vezi cu ochii. În fiecare restaurant în care am intrat însă, din toate categoriile de preț, pe masă am primit același kit standard cu ulei apos de dracu-știe-ce, alături de oțetul ăla ieftin de alimentară sătească. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit: problema nu stă în pretențiile mele culinare; problema stă în întrebarea „păi bine, și ce naiba faceți cu toate măslinele?!”. Dacă chiar le exportă pe toate atunci sunt cam proști, își dau singuri cu firma în cap, ratând șansa simplă de a se prezenta cu ceva gustos pe masă. La fel și cu oțetul: dacă tot vă dați atâta după italieni cu bucătăria și cu cafeaua, păi cum nu puneți un balsamico mai de doamne-ajută pe masă? Ne zgârcim așa la tărâțe? Iar la categoria „ce faceți cu toate măslinele?” intră de fapt și smochinele, povestea e identică.
    IMG_20160809_124639965
  • O întrebare persistentă (și nu numai în mintea mea) a fost „cum se poate, doamne-iartă-mă, când trăiești într-un asemenea peisaj, să-ți stea gândul la război?”. O apă albastră-turcoaz, insulele, climatul mediteranean, Alpii Dinarici în zare, ochii ți se bucură oriîncotro te uiți – ce-ar putea să te urnească dintr-așa un paradis? În fine, întrebare fără sens. Apropo însă de Alpii Dinarici: n-am mai văzut demult așa un peisaj arid și stâncos. Extremadura e pistol cu apă.

În concluzie și ca să nu mă mai lungesc: nu știu cum să recomand Croația în așa fel încât, odată ajuns acolo, să nu fie nimeni împresurat/ sufocat de mase de turiști. Nu știu ce-am făcut așa special, cert e că în vârf de sezon am găsit plaje pustii și nu am stat la nici o coadă nicăieri, nici măcar ora mesei la singurul birt de plajă din zonă.
Prin urmare din punctul meu de vedere Croația e o destinație excelentă pentru vacanță cu palmieri, soare, plajă și eventual sporturi acvatice. Oamenii și atmosfera sunt mulcome (punctualitatea de exemplu e relativă, însă nu în măsura în care să deranjeze), prețurile sunt ok din perspectivă belgiană mai ales, peisajul e unic, vremea e bună chiar și atunci când e înnourat, iar condițiile de cazare/ mâncare sunt decente chiar și la extrema ieftină a ofertei.

Am rămas restantă cu Zagreb și Plitvice. Data viitoare.

Lectura de vacanță

Foarfeca se cară în concet în țările calde. Sigur, o absență de lungimea unui concediu nu cred că s-ar remarca negativ pe blog, că oricum nu am mai avut timp să scriu nimic în ultima vreme deși subiecte au tot fost; cu toate astea am zis să descarc desaga cu link-uri din conservă, să am motiv de a începe pagină nouă când mă-ntorc.

Așadar, fără ceremonii și fără vreo ordine specială:

Lecturi plăcute și ne recitim când o fi.

Proiect: EU (I)

Writer’s block, știm deja, e atunci când scriitorul stă cu foaia albă în față și nu se poate porni să scrie nimic. Știm deja și că blocajul nu se datorează unui creier gol și lipsei de gânduri – ci faptului că pe țeavă se află un anume gând pe care dintr-un motiv oarecare scriitorul nu vrea să-l pună pe hârtie, dar până nu iese ăla nu au loc să iasă nici altele.

Așa și la mine: când m-am pornit să pun pe hârtie (mă rog: pe blog) proiectul ăsta cu beneficiile concrete ale EU aveam deja o idee în cap despre care vroiam să scriu, doar că mi se părea așa de nespectaculoasă încât mi-am zis că nu-i cazul să-i dau atenție. De-aia am și scris prologul, că am crezut că în felul ăsta canalizez inspirația prin părți ocolitoare.
Degeaba.
Ideea nespectaculoasă a rămas înfiptă la locul ei așa că n-am încotro și mă văd silită să o abordez. Scuzele fiind deja cerute în avans, nu mă voi ocupa nici de chestiuni ideologice, nici de pacea mondială, nici de eradicarea sărăciei sau de alte posibile teme înalte.

O să mă refer la… încărcătoarele de mobil.

Observația a venit oarecum firesc când eram la un hotel în Viena fără încărcător, și am făcut rost de unul de la un om random din holul recepției – deși și recepționera auzise doleanța mea și a scos cutia cu încărcătoare pe care le-au uitat clienții în decursul timpului prin camere.

O chestie banală, pe care pe moment am luat-o ca bineînțeleasă – abia după câteva momente am realizat că lucrurile nu stau așa decât de foarte puțină vreme, că de fapt încărcătoarele au fost, istoric, diferite în funcție de trib și familie. „Foarte puțină vreme” însemnând, la o primă scanare a internetului, că abia din 2014 s-a pus problema serios, și că de fapt legiferat va fi abia din 2017. Wikipedia are un articol nițel cam vechi pe tema asta dar bun, iar Euractiv completează.

Și gata.

O chestie făcută în cel mai pur stil EU:

  1. a venit careva cu ideea,
  2. s-a făcut un studiu de fezabilitate,
  3. s-au așezat la masă reprezentanții industriei să vadă cum le vine studiul de fezabilitate,
  4. s-au sfătuit, au mai negociat, și
  5. au bătut cu ciocanul în masă: dap! așa facem!

Treaba asta a început prin 2009 și în 2017, cum am zis, intră în ultima fază – aceea de înscriere în textele de legi. Nu știu dacă s-o putea mai rapid de-atât – de fapt s-o putea și de pe-o zi pe alta dacă am fi în dictatură, dar nu suntem, de-aia stăm după fiecare părerist care are ceva de zis în domeniu.

Până una-alta România, ca parte a UE, beneficiază de detaliul ăsta (în fond banal): să ai în piață numai telefoane cu un singur încărcător, să găsești sursă de încărcare la fiecare aeroport, hotel sau clădire de birouri mai răsărită – ca să nu mai vorbim că, atunci când se fac bagajele pentru vacanță, nu mai e o tragedie dacă am uitat încărcătorul acasă. Creșterea calității vieții cu 0.01% – dar tot e ceva.

Captain Obvious ajută

Când am fost pentru prima oară în Istanbul în Bazarul Mare m-am așezat la o pauză de cafea cu o prietenă. Meniul era simplu: cafea turceasă fără zahăr, cafea turcească cu nițel zahăr, sau cafea turcească cu mult zahăr.
Eu știam de la bun început că o vreau cu mult zahăr, prietena mea însă a ezitat atunci când a venit chelnerul așa că băiatul s-a gândit să-i sară în ajutor și i-a recomandat să aleagă „cu puțin zahăr”, argumentând că „dacă vi se pare prea puțin dulce puteți întotdeauna să mai adăugați zahăr – dacă ați fi fost complet împotriva zahărului sigur ați fi comandat de la bun început fără zahăr – dar așa, cel mai bine să alegeți calea de mijloc.”

Mi-aduc aminte chiar că imediat după ce a plecat chelnerul am comentat amândouă recomandarea lui, că uite cum ne-a ținut o predică competentă dintr-o… banalitate. O idee de bun simț, Captain Obvious, la mintea cocoșului. Am chicotit și am trecut mai departe.

Dar totuși. După 9 ani și niște experiență profesională la bord trebuie să revin din ce în ce mai des la amintirea băiatului ăluia, și să recunosc, de fiecare dată din ce în ce mai mult, că omul știa el ce știa.

Nu numai – dar mai ales – în viața profesională ai mereu de-a face cu oameni care știu mult mai puține lucruri decât le atribui tu că ar ști. Doar pentru că au cu 20 de ani mai multă experiență sau doar pentru că au titluri sau funcții înalte, asta nu înseamnă că le știu pe toate. Uneori e de înțeles – că poate domeniul meu e doar tangențial apropiat de domeniul lor – uneori de de-a dreptul vorba de impostori sau de dinozauri… în tot cazul e absolut naiv să presupun că lucrurile care mi se par mie la mintea cocoșului sunt într-adevăr general cunoscute.

Că nu-s.
Și atunci paradox: mie mi-e la unele chestii jenă să dezvolt subiectul pentru că mi se pare că i-aș plictisi sau i-aș jigni pe cei cu care stau de vorbă; turns out însă că, dacă-mi înfrâng inhibiția, predica mea despre idei de bun simț poate fi chiar de ajutor. Iar gândul la băiatul din Grand Bazaar Istanbul, care între timp mi-a devenit mentor fără să știe, ajută la înfrângerea respectivei inhibiții.

Proiect: EU (prolog)

Că tot s-a vorbit în ultima vreme despre UE mai mult decât de obicei din motive de Brexit, am ajuns inevitabil la considerații generale despre cât este de bună sau de rea Uniunea Europeană.

La o observație mai atentă însă nu, nu asta a fost discuția, nu au fost argumente anti UE vs. argumente pro UE. Au fost argumente despre cât e de nașpa UE – față cu argumente… cât sunt de nașpa britanicii care au votat ieșirea din UE. Cu alte cuvinte, pe oriunde ai lua-o, nu sunt de găsit argumente pro-UE așa: clare și țintite, reversul medaliei hater-ilor.

Asta deși, la drept vorbind, argumentele hater-ilor nu sunt nici alea argumente: sunt în cea mai mare parte niște lozinci cu „ne-au luat pădurile” și „ne-au obligat să ne vindem industria”, iar în mica parte ce-a mai rămas sunt niște cifre și statistici fără surse sau cu surse dubioase. Dar asta e cu atât mai bine: să dai un contraargument solid și decent la o lozincă este just și corect, nu e cazul să schimbăm strategia.

Așa că ce să fac? M-am apucat să sap internetul în căutarea unor argumente de bun simț. Că fir-ar!, doar n-oi fi eu prima căreia îi lipsește un rezumat sistematizat cu titlul „ce mi-a adus mie intrarea României în UE?”.

Ei bine, la o primă vedere se pare că sunt. Articolele din presă, chiar și cele cu titluri promițătoare, nu îmi răspund la întrebare și se înscriu toate cam în linia ăstuia, o abordare foarte macro și prea puțin aplicată. (Mă rog, „toate” nefiind mai mult de vreo 5, că atâta am reușit să găsesc până acuma. Mai caut). Nimic dintr-o categorie concretă, cum a fost filmulețul ăsta:

Ducând însă ideea mai departe: domle, chiar am chef să fac cercetarea asta. Mai mult pentru mine – iar dacă mai citesc câțiva ce am găsit eu, cu atât mai bine.
Văzând însă că nu găsesc ceva similar cu ideea mea, și fiind o temă stufoasă, am zis să-mi restricționez arealul de studiu în felul următor:

  1. Nu cred că eu personal sunt un bun exemplu, așa că întrebarea „Ce mi-a adus mie intrarea României în UE” se cuvine schimbată cu „Ce i-a adus României intrarea în UE?”. Cu alte cuvinte: ce schimbări pozitive s-au produs, care fără UE nu s-ar fi produs oricum?
  2. Când nu știu de unde să apuc subiectul, pac! deschid un site de dreapta (activ, dacic, care-or mai fi) și mă agăț de prima lozincă pe care o văd, să m-apuc s-o dezmembrez.

Și? Și deocamdată nimica, abia am prezentat introducerea și m-am apucat de studiu. Dacă are cineva o sugestie cu surse de informare, cu cea mai mare plăcere!

Weekendul ăsta n-am citit nimic

 

IMG_20160701_202817548

Am un şir de teorii despre explicaţiile succesului festivalurilor din glod (Glastonbury fiind de departe cel mai notabil) dar cui folosesc? Realitatea este că, în fiecare an prin iunie aşa, sute de mii de oameni se adună pe la festivaluri în locuri cu vreme neprietenoasă şi nu par să aibă o problemă cu asta. Sunt oameni educaţi, clasă mijlocie, media de vârstă undeva pe la 30 de ani – iar în condiţiile astea festivalurile pot miza pe o viaţă lungă indiferent de noroi.

Cum perpetuez senină o problemă sistemică

Am, ca toată lumea, un șef. Șeful meu, la fel ca toți șefii, are în unele domenii profesionale niște lipsuri majore. În cazul șefului meu domeniul cu cele mai… lipsă lipsuri este domeniul tehnic. „Tehnic” în sens de MS Office, că nu ne confruntăm cu alt fel de provocări pe-aicea.
Am raționalizat din scurt problema spunându-mi că na: până una-alta jobul lui presupune alte chestii, iar dacă îl poate face strălucit și fără cunoștințe solide de calculator – cine-s eu să comenez?

Dar pe fondul ăsta am fost confruntată cu o situație pe care încă nu știu cum s-o rezolv.

Mi s-a dat spre lucru un document parvenit în format PDF. Documentul a venit cu comentariul compătimitor „da, scuze că e PDF, va trebui să faci muncă de dactilografie cu el că nu se poate copia text din el direct, îți las mai mult timp la dispoziție”.
Ăăă… la prima inspecție PDF-ul nu s-a arătat nici securizat nici handicapat, așa că am putut lua din el cu copy-paste tot ce mi-a trebuit și mi-am încheiat treaba în cel mai scurt timp – rămânându-mi restul după-amiezei să reflectez asupra situației (asta în vreme ce șeful credea că eu încă mă mai lupt cu PDF-ul).

Deci așa ne prezentăm: poate că odată cândva cineva din birou a avut de-a face cu un PDF din care nu se putea copia nimic (naiba știe, poate era un scan prăpădit sau ceva securizat) – sau poate doar n-a văzut butonul de prelucrare a textului – cert e că PDF-ului așa i-a rămas renumele.

Partea perversă abia acu urmează: prin birou pe-aici s-au mai perindat destui oameni tineri în ultimii ani (asta dacă vârsta face diferența în cunoștințele de calculator). E imposibil ca eu să fiu prima care se confruntă cu remarca ”nu se poate copia din PDF”. Dar dacă mitul a ajuns până la mine trecând pe la alți cunoscători, înseamnă că cei dinaintea mea au perpetuat conștient mitul. Le-o fi convenit și lor să se dea pe net în vreme ce șeful credea că ei dactilografiază, eu ce știu?

Și-atunci eu sunt pusă să aleg: ori tac, și în felul ăsta sunt complice și perpetuez mitul – ori atrag atenția, dar cu ocazia asta îmi atrag antipatii printre colegii actuali. Întrebarea nu e atât practică („dragii mei cititori, sfătuiți-mă ce să fac”) cât mai ales de principiu: o soluție morală vizavi de o soluție utilitară, care o fi calea de urmat?

Până acuma, recunosc, am tăcut: aveam o grămadă de treabă pentru o chestie extracuriculară și mi-a prins bine orice moment de respiro la birou. Acuma însă am încheiat treburile extracuriculare și să spun drept că nu e stilul meu să „dactilografiez” rahaturi – așa că mi-a revenit în atenție problema.

Lectura de weekend (CLXV)

Am mai povestit de studiul despre societatea germană la care am participat acu vreo doi ani, ăla legat de imigranți și musulmani.
Ce nu-mi aduc aminte foarte bine este dacă am nuanțat mai explicit pe undeva una din observațiile cele mai bizare: la întrebarea „cam cât estimați Dv. că ar fi procentul musulmanilor în Germania” erau destui care să spună că 30-40% sau chiar mai mult. However, întrebarea următoare era „bun, și… cam câți musulmani aveți în cercul de prieteni? printre cunoscuți? în familie? la serviciu?”. Taman cei care se simțeau invadați de 30-40% musulmani în Germania, tot ăia se dovedea că nu cunoșteau nici măcar din vedere vreun musulman. Măi să fie. Dacă sunt așa mulți, cum se face că nu cunoști nici unul?

Având observația asta, nu e greu de explicat de ce în Germania de Est au fost respondenții cei mai speriați, cei mai invadați (și, din câte se vede la știri, cei mai ușor de păcălit cu mișcări anti-islamizare ca PEGIDA): în Germania de Est nu-i nici picior de imigrant sau de musulman, că acolo nu-s joburi. Iar când zic „Germania de Est” exclud evident Berlinul și alte orașe mari precum Leipzig, pt simplul motiv că orașele mari se supun altor reguli, lumea e mai internațională și mai informată.

Deci? Cât de previzibil este omul ca animal? Păi iată apropo de Brexit: some of the strongest leave areas have had the fewest recent new immigrants. Orice sociolog zâmbește cunoscător și trece neimpresionat la alte date, că asta nu e o noutate. Noi rămânem cu rezultatele boroboaței.

Sincer? Am crezut până în ultimul moment că englezii și-au băgat mințile în cap și au votat rațional – de-aia am și fost uluită când am aflat rezultatul. Dar nu-i nimic, Pământul continuă să se învârtească și fără UK în UE, și mă bucur că poziția oficială a UE a fost fermă pe tema asta, fără rugăminți sau concesii. Sunt în continuare de fix aceeași părere ca acum 4 luni.