#Băibăete

Ştiaţi că..

… data trecută când am scris pe-aicea era ziua de 14 noiembrie, adică fix aniversarea de 11 ani a Foarfecii, iar eu am scris ca şi cum nici n-aş fi ştiut de ea? Asta pentru că am uitat efectiv de aniversare? – Deşi faptul că scriu din An în Paşti ar trebui să înnobileze cumva postarea respectivă, plus faptul că-s la început de drum în cel de-al 17-lea job din viaţa mea (17, fără greşeli de tipar) şi e greu şi mult – însă boacăna rămâne.

… a venit şi a trecut prima duminică din Advent, acuş încep lumânarea nr. 2, iar eu încă nici n-am avut timp s-o iau pe calea spiritului Sărbătorilor ca-n vremurile bune.
Nici nu prea se leagă lucrurile pe tema asta prin Belgia pentru că… mă rog: în Belgia treaba mai importantă e Sf. Nicolae de pe 6 decembrie, care face efortul să vină cu vaporul tocmai din Spania (aşa zice tradiţia, Dumnezeu ştie de ce) şi intră in portul din Antwerpen cu alai cu tot, în uralele copiilor care îl aşteaptă.
În rest însă, departe e atmosfera bucolică a târgurilor de Crăciun, apusă e înduioşarea cântecelor cu linu-i lin şi cu Kling Glöckchen, nici urmă de aroma fursecurilor de sezon. Ştiu, Germania-Austria e leagănul tradiţiilor călduţe de Crăciun, e greu să ajungi până la nivelul ăla – dar aici în Belgia nici măcar nu e o aspiraţie. În România, independent de importul kit-ului standard cu beculeţe şi târguri de Crăciun, luna Decembrie e în mod tradiţional marcată de un post şi de o pregătire oarecare înaintea unei mari sărbători – deci chiar şi fără becuri tot ar fi ceva în aer.
Una peste alta, mi se pare cam sec aşa: nici vremea nu e de ajutor, nici atmosfera după cum ziceam, ba am mai văzut şi pe uşa unui mall o urare cu „Happy End of the Year!”… viaţa e pustiu fără oleacă de înduioşare crăciunoasă.
Ştiu, ştiu, linu-i-lin-ul e rudă cu member berries, dar mai bine cu member berries şi cu chestii făcute ca lumea – decât aşa sec, numai decoraţii fără sens.

Model de comportament

 

Fără legătură cu absolut nimic:

  • Am văzut oameni care fac un obicei din a întârzia – dar nu la modul „m-am mocoșit până m-am pornit târziu”, ci la modul „la ora la care tu deja mă aștepți eu abia intru în duș”, fără să vadă o problemă în asta. Și totuși supraviețuiesc dpdv social.
  • Am văzut oameni pentru care este absolut facultativ să răspundă la mesaje sau invitații. Și totuși supraviețuiesc dpdv social. Lumea zice „lasă-l, așa e el!” și trece mai departe.
  • Am văzut oameni cu care, dacă ați făcut planuri să ieșiți împreună la restaurant la cină, ei se prezintă venind taman de la un alt restaurant, unde deja au mâncat de seară. Și totuși supraviețuiesc dpdv social.
  • Am văzut inclusiv oameni care, mai atunci când li se urcă alcoolul la cap, încep să țină predici pe temele lor favorite, folosind restul oamenilor pe post de păpușă dătătoare din cap căreia să-i expună idei trăsnite sau opinii uneori dubioase. Și totuși supraviețuiesc dpdv social

Pe nici unii nu-i exclude nimeni, sunt sunați și căutați în continuare de prietenii lor – prieteni care cel mult se împart în „iritați de comportament” și „neafectați de comportament”, dar care în nici un caz nu abandonează personajul în cauză.

*

Există opțiunea de a mă prezenta punctual la locul întâlnirii, de a aștepta cele 15 minute regulamentare, și de a mă căra în treaba mea fără preaviz. Dezavantajul fiind că… în felul ăsta nu mai există viață socială. Mai există însă și opțiunea de a te adapta.

Întâlnire la cafea sâmbătă la 4? Perfect: Intru la duș la 4:15, apoi numa-bine văd SMS-ul cum că întârzie (deloc surprinzător) și propunerea să ne vedem mai bine direct la 5 în cealaltă parte de oraș. Ceea ce nu-i rău, numa bine pot să fac un ocol pe la mall că și-așa vrioam eu să probez o pereche de pantaloni… și cum mă ia valul cu probatul îi scriu pe la 5:15 că eu-s la mall, să vină să mă ia – ca să aflu că ea s-a întâlnit întâmplător cu o amică la cafeneaua unde mă aștepta pe mine și amica i-a zis de o degustare de vinuri pe undeva prin centru – că dacă nu mai bine ne întâlnim direct acolo. Ceea ce pică la fix, că oricum îmi făcuse un plan B cu altcineva prin centru (că nu credeam eu că treaba cu cafeaua chiar se va concretiza) și numa bine trebuia să reintegrez cumva planul B în planul A.

Lectura de weekend (CLXX)

Întrucât trăim vremuri interesante şi pentru că, după toate estimările, ne vom duce dracului în cel mai scurt timp (dacă nu cu Trump însuşi la comandă, atunci cu cineva din cabinetul pe care-l va numi) – ia hai să facem acea chestie care se potriveşte numai şi numai în momentul ăsta: să ne îndulcim cu analizele înţelepţilor care s-au trezit după evenimente, să ne explice ce anume a fost prost în lume şi a dus la o asemenea bizarerie.

Un eseu care revizuieşte Dialogurile lui Platon în contextul actual. Un text foarte bun, altfel.

Sau un text al unui istoric, care explică despre cum omenirea tinde să-şi dea foc la valiză cam o dată la o sută de ani.

Experţii şi păreriştii sunt însă distribuiţi încă pe toată paleta mecanismului mental de absorbţie a tragediei – unii au ajuns deja la acceptare, alţii încă sunt în faza de negare. Adică explică brusc că persoana preşedintelui american nu e până la urmă aşa o mare scofală, că să vezi că instituţiile din spate sunt cele stabile, inerte, care garantează mersul potrivit al lucrurilor chiar dacă un dobitoc se trezeşte să lă smucească. O avea şi el dreptatea lui, ce ştiu eu?

Lectura de weekend (CLXIX)

Că tot o să fie weekendul ăsta cu o oră mai lung, zis că investim ora asta (pe care în rest niciodată n-o avem) în ceva lecturi interesante.

Cum ar fi o chestie din istoria lumii, Franţa a fost la un moment dat pe punctul de a cuceri Mexicul. O-ntreagă poveste.

Ar mai fi de citit şi un portret mai detaliat, la modul „treaba nu mai poate fi ignorată, hai să ne uităm mai bine la personajul ăsta”: cine este lidera (relativ tinerei) formaţiuni de extrem dreapta din Germania. O tipă tare interesantă, un articol foarte bun.

Unul din cele mai interesante experimente sociale recente: pe posturile TV publice din Germania, Austria şi Elveţia, precum şi pe postul de limbă germană din Cehia, s-a transmis pe 17 octombrie anul ăsta concomitent un film artistic cu final deschis. Pe scurt este vorba de un avion cu 164 de pasageri la bord, care este hijacked de nişte terorişti şi făcut să se îndrepte spre un stadion plin cu 70,000 de oameni. La sol, la celula de criză care află de caz, un soldat ia decizia de a trage cu o rachetă în avion – ca să salveze stadionul ce nu ar fi putut fi evacuat în cele 2 minute care-i rămâneau. Soldatul este apoi judecat, în film se prezintă procesul cu argumentele acuzării şi apărării, iar finalul deschis este dacă până la urmă omul e vinovat sau nu. Publicului îi sunt puse la dispoziţie o oră şi posibilitatea de a vota online sau la telefon – de a vota dacă soldatul trebuie condamnat sau nu. Regizorul a filmat două versiuni ale finalului de film şi s-a difuzat varianta care corespunde votului telespectatorilor.

Filmul a avut record de audienţă, iar varianta de bun simţ a câştigat cu 86,9%🙂 făcând loc pentru jdemii de discuţii şi de opinii în toate ziarele germane.

Filmul se bazează pe o piesă de teatru care, la fel, se joacă prin interacţiune cu publicul. Detaliile conceptului, aici. Detaliile evenimentului TV din octombrie (în germană), aici.

TTIP

Lumea se vânzoleşte cu privire la TTIP, tratatul de liber schimb între UE şi SUA. Demonstraţii, ONG-uri, luări de poziţii – şi mai ales: opinia publică.

Cu toate astea, am senzaţia că jumătate din lumea nu ştie prea bine despre ce e vorba. (Şi acum, nu c-aş fi o expertă, dar pentru că am căpătat habar pe motive de muncă, iaca o schiţă de context. Long read).

În primul rând tratatele comerciale bilaterale ale UE cu câte o ţară nu sunt ceva nou. Există unul de mare succes cu Coreea de Sud, care merge bine-mersi de câţiva ani; mai există cu Singapore, cu Canada – iar în discuţii avansate mai sunt şi acorduri cu Argentina, Australia, India… în total vreo 17.
Era aşadar o chestiune de timp până să-i vină cuiva şi ideea cu SUA.

Bon.

În al doilea rând trebuie înţeles că vorbim despre un monstru. Acoperă cam toate domeniile de schimb, bunuri şi servicii – şi dacă e să ne gândim la servicii doar, concretizând, avem practic de-a face cu mobilitatea oamenilor, a forţei de muncă. Mobilitatea e pe bază de recunoaştere reciprocă a competenţelor (mai exact, să ţi se recunoască studiile medicale şi/sau experienţa, dacă eşti medic şi vrei să te muţi; la fel pentru arhitecţi, ingineri, avocaţi, translatori…. mă rog, toate cele 865356 de profesii existente). Cumva arhitecţii s-au învârtit cu talent şi au obţinut deja recunoaşterea între SUA şi UE, dar nimeni nu se poate lua după modelul lor. De ce?
Păi să luăm de exemplu medicii. Scrierea condiţiilor ăstora pentru medici în tratatul comercial nu e făcută aşa, din pană, de vreun politician care are el chef să scrie ceva. Dimpotrivă: se întâlnesc reprezentanţi de la uniunea medicilor europeni cu reprezentanţi de la uniunea medicilor americani, şi discută „cum e la voi?”, „dar cum ar fi dacă ar fi?”, şi în felul ăsta învaţă unii despre alţii cam ce este identic şi unde-ar fi de lucrat. Politicienii nu fac decât să transcrie şi să ia aminte la discuţii, iar la sfârşit să ia lista cu „ce e de negociat” şi să înceapă să umble din uşă-n uşă cu convinsul. Ce înseamnă „din uşă-n uşă”?
Păi „uniunea medicilor europeni” e formată la rândul ei din cele 28 de uniuni naţionale de medici din fiecare ţară membră. Deci în primul rând trebuie vorbit şi cerut părerea tuturor celor 28 de asociaţii naţionale. Dar asta nu e aşa complicat pe cât e de fapt altă chichiţă: există, în realitate, puzderie de uniuni bazate pe specializări: uniunea dentiştilor (care de fapt sunt vreo minim 3 organizaţii separate), asociaţia cardiologilor, asociaţia ORL-iştilor… toate neamurile. Astea sunt deci toate „uşile” la care trebuie bătut, cerut părerea, pus problema, etc.

De-aia au şi fost până acuma 9 runde de negocieri: de fiecare dată s-au pus problemele pe masă, iar negociatorii au zis că „ok, deci până data viitoare cerem părerea din teritoriu să vedem ce-i de făcut în privinţa asta: e musai ca un medic, ca să-i fie recunoscută calificarea peste Ocean, să fi făcut 2, 5, sau 10 ani de rezidenţiat?” (asta ca exemplu de întrebare).

Deci dacă numai la medici se dovedeşte aşa o îmbârligătură ameţitoare, e evident ce monstru iese dacă includem restul profesiilor (unde lucrurile stau fix la fel, cu puzderie de uniuni care trebuie întrebate) – şi stai că încă nu am ajuns la bunuri: electronice sau alimentare? cu taxă înainte de vamă (pe legea taxelor din ţara de provenienţă) sau cu taxa după vamă (pe legea ţării de destinaţie?); la bunurile alimentare: cu analiza de laborator în ţara mamă sau în ţara de destinaţie?
Nu mai zic că în domeniul alimentar sunt o grămadă de controverse pornite de la mici producători de bunuri de origine controlată: brânza Roquefort, pastele Bolognese, Jamon Serrano, etc. True story: pe piaţa americană există un producător care face spaghete Bolognese, o marcă înregistrată în SUA, şi care seamănă cu ce vine din Italia; or, pe legea europeană, nu poate purta numele de „Bolognese” decât produsul fabricat în Bologna, în regiunea cu pricina; restul alimentelor trebuie să poarte cel mult numele „tip Bolognese” – ceea ce însă contravine mărcii înregistrate în SUA.

Ăsta e doar un exemplu din cele 1009864 de certuri aparent mici, care însă împreună fac TTIP-ul ăsta foarte, foarte dificil.

O altă problemă e de ordin… hm, nici nu ştiu cum se numeşte asta. Dar iaca: administraţia Obama e plină de oameni cât de cât rezonabili, flexibili, care vor să ajungă la un consens. În mod tradiţional, o administraţie republicană ar fi mai agresivă, mai preocupată să iasă cum vor ei, să ţină cu dinţii de anumite chestii fără interesul real de a negocia.

Exemplu.

Unul din capitole se referă la investiţii. Adică banal: cum s-ar putea înlesni viaţa unei firme din UE care vrea să facă o investiţie în SUA, şi viceversa. Nu c-ar fi imposibil până acuma, dar se poate şi mai simplu. Ei bine, americanii au venit cu o idee năstruşnică: ce-ar fi ca firma americană care ajunge pe tărâm european să facă întâi o estimare oficială a câştigurilor pe următorii … să zicem 5 ani? Şi dup-aia, dacă nu realizează acest câştig, să poată da în judecată guvernul ţării gazdă?
….. Sper că e vizibil pentru oricine că asta e o enormitate, şi nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că europenii au sărit ca arşi. Una peste alta, aceste capitol are momentan statutul de „no fucking way!” din partea europeană, iar ceilalţi… ei bine, dacă revin republicanii la putere, nici ei n-or să vrea să facă nici o concesie – şi uite-aşa stăm blocaţi.

Există însă şi probleme mai boring de-atât. N-am citit textul original de pe Wikileaks pt că na, am şi alte lucruri mai importante de citit. Dar am citit capitole şi/ sau paragrafe. Şi e o lectură frustrantă: trebuie să fii mereu pe fază la fiecare cuvânt, trebuie să ai o enciclopedie de cunoştinţe în cap ca să te prinzi la fiecare virgulă, şi-n general e vorba de o răbdare de fier. Pentru că, după cum e obiceiul în domeniu, diavolul stă în detalii. O propoziţie poate să înceapă perfect decent, dar când te aştepţi mai puţin să-ţi strecoare o şopârlă aparent inofensivă.
Exemplu (cu scop didactic):
Se zice tare sus şi răspicat că bunurile de utilitate publică sunt ferite de acest tratat – adică na: canalizare, apărare, astea. Ceea ce sună (şi este) de bun simţ, guvernul local al ţării este primul răspunzător de bunurile publice, şi ele nu trebuie aruncate pe piaţa liberă (cum se zice în engleză, commodified). Nu ne jucăm cu chestii gen resursele de apă, nu lăsăm o firmă privată să preia controlul asupra lor şi să-nceapă să caute profit cu ele.
Dar surpriză!, iată că se tatonează în SUA includerea internetului între bunurile publice. Discuţia asta cu includerea are o altă bază, dacă ar fi bun public asta ar putea asigura net neutrality – dar iaca ar avea şi un efect asupra TTIP: dacă americanii fac internetul bun public, atunci în UE ce facem? Îl lăsăm aşa, ne-public, şi prin asta lăsăm uşa deschisă firmelor americane să vină să facă profit (şi surveillance, că veni vorba) pe teritoriu UE? Ei fiind în acelaşi timp feriţi de orice intruziune europeană? Sau acuma trebuie să facem şi noi în Europa repejor la fel ca-n SUA?

… Am zis doar că e un monstru🙂

N-am nici o concluzie la povestirea asta – o las aşa, la nivel de bârfă. Să spun drept că eu una, cu cât am citit mai mult pe tema asta, cu atât a fost mai confuză: nu ştiu dacă per ansamblu e o treabă bună sau nu e. Doar raţiunea şi experienţa m-au învăţat că nimic nu e 100% bun sau 100% rău, iar rodul unui consens nu mulţumeşte niciodată 100% nici una dintre părţi.
Prin urmare cred că cei care fac demonstraţii „Anti-TTIP” văd lucrurile simplist şi infantil, aruncă la gunoi o idee de bun simţ în loc să protesteze cu cap, punctual şi informat împotriva unui capitol concret sau al unor prevederi. Iar de partea lor politicienii sunt clar rupţi de realitate crezând că vor putea să pună la punct, dintr-o mişcare, aşa o matahală – şi mai ales într-un timp aşa de scurt.

 

Fusei la Budapesta (a X-a oară)

Nu e prima oară şi nu prea am chef să reiterez evidenţele (da, e un oraş mişto – şi cu cât îl cunosc mai bine îmi place mai mult; atenţie, blasfemie: mi se pare mai incitant decât Viena!) aşa că o să merg direct la subiect:

De când m-a apucat interesul pentru muzeele naţionale de istorie acu 4-5 ani, este prima oară când a) m-am nimerit în Budapesta, şi b) am avut timp şi posibilitatea să mă duc să vizitez. Am fost deci la Muzeul Naţional Ungar, şi anume cu intenţia precisă de a vedea cum anume diferă poveştile pe care le-am învăţat eu la şcoală de poveştile lor. Mă refer desigur la chestiunea cu Transilvania.

Pentru cine nu a citit la vremea respectivă, m-am întors din periplul verii 2012 cu o analiză comparativă a muzeelor de istorie din Atena, Istanbul şi Bucureşti, şi mustăceam cu privire la diferenţele subtile sub care era prezentată perioada fanariotă în cele trei poveşti respectiv. Mă aşteptam deci la o mustăceală similară acuma şi la Budapesta.

Ei bine, orice mustăceală a ieşit din discuţie de la bun început, când de la prima cameră – cea dedicată formării Statului Ungar în sec. IX – statement-ul de pe perete zice că hunii s-au stabilit în bazinul Carpatic şi acolo au întemeiat primul stat ungar (vezi poza).

20161016_115348

Amu… să fie clar: în şcoală am detestat istoria, era un chin, totul se învăţa pe de rost (şi lecţiile şi comentariile) – aşa că nu dispun nici de surse credibile de istorie, iar pe alea de care dispun nu le stăpânesc. Cu toate astea ţin minte că noi aşa am învăţat: că hunii au venit de undeva de la Est sau Nord-Est, au trecut peste teritoriul României de azi şi s-au stabilit în Câmpia Panoniei. Ulterior, saşii şi secuii ar fi fost „aduşi” în Ardeal şi plasaţi pe linia Carpaţilor în scopuri de apărare.

De-aia zic că de la bun început, de la prima cameră a muzeului, n-a mai fost loc de mustăceală: diferenţa dintre poveşti e la fel de subtilă ca un ciomag în cap.

Diferenţele continuă, bazându-se pe acelaşi fundament: toate hărţile statului medieval ungar arată ca-n poză (Transilvania fiind inclusă cu naturaleţe), despre anul 1600, respectiv Unirea lui Mihai Viteazul, nu se pomeneşte nimic, nici despre anul 1918, în schimb spre ruşinea mea am înţeles abia acuma de ce aşa-numitele „pretenţii revizioniste” se cheamă „revizioniste”. Ba chiar şi alte detalii au fost noi pentru mine, într-una din hărţile Evului Mediu timpuriu cam tot teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei figurau, ca vecini al statului Maghiar, cumanii. Asta în vreme ce în manualele de istorie de la şcoala românească se pomeneşte doar în treacăt pe undeva că ar fi existat nişte unii, „cumani”, în vizită prin zonă la un moment dat – fără detalii suplimentare.

Deci aşa…

20161016_114945

Ăsta ar fi un bun moment să clarific concluziile pe care le-am tras din vizita asta.
Cum îmi place mai presus de orice să fie echitabilă, şi cum nu am sentimente partizane pentru nici una dintre poveşti, nu-mi rămâne decât să constat diferenţa uriaşă dintre istorii. Concluzia unică nu poate fi „vai!, înseamnă că tot ce-am învăţat la şcoală este fals”, nici „vai!, dar tot ce povestesc ungurii este fals!” – pentru că asta nu ar fi echitabil. Înseamnă, cel mult, că „vai!, înseamnă că ambele popoare şi-au scris istoria cum le-a convenit şi că există motive de îndoială faţă de amândouă”. În paranteză fie spus, am senzaţia că în orice discuţie de până acuma pe tema asta (între, de exemplu, români şi secui) fiecare dintre părţi a urmărit doar să-i facă pe ceilalţi să-şi pună la îndoială manualul de istorie, considerând în acelaşi timp propriul manual de istorie ca adevărat. Constructiv şi matur, ce să zic?
Revenind însă: dat fiind că nu dispun de surse mai acătări, rămân cu constatarea că uite domle ce diferenţă! Dar, intrând între timp în contact şi cu alte popoare, guess what?, se pare că toată Europa Evului Mediu a fost o vânzoleală fără cap şi fără coadă, toţi se băteau pe teritorii şi alianţe. Cred că pot să afirm, chiar aşa fără cunoştinţe aprofundate de istorie, că ORICE regiune din Europa (la modul: închizi ochii şi pui degetulpe hartă) a schimbat în Evul Mediu minim 2-3 stăpâniri. Prin urmare, aşa cum Evul Mediu a lăsta motiv de gâlceavă peste Transilvania, aşa a lăsat motiv de gâlceavă peste absolut toate regiunile tuturor ţărilor de azi. Abia în sec. XIX-XX s-a hotărât omenirea că cea mai bună idee de organizare este cea a statelor naţionale (bazate pe etnie şi limbă comună), ceea ce satisface majoritatea maximă din populaţie.

Dacă ne-apucăm să numărăm istoria dinainte de statele naţionale… atunci 1) trebuie să ne hotărâm de unde începem: refacem graniţele de la 1700? De la 1500? Sau mai bine de la 1100?; şi 2) e bine să ne lămurim fără urmă de îndoială despre adevărul acelui an de hotar de la care ne hotărâm să numărăm istoria; adevăr care însă, cu cât e mai departe în timp anul vizat, e cu atât mai ceţos şi mai alunecos.

Deci? Deci nimica. Nu e treaba mea să dau soluţia la probleme atât de grele. Dar măcar un apel la raţiune şi la relativizare pot să fac şi eu.
Pentru mine personal am fotografiat toate textele de istorie şi cred că o să redeschid „Scurta istorie a poporului român” a lui Djuvara, să-mi reamintesc mai concret ce zice el pe tema asta, să fac o comparaţie. Nu că n-ar fi şi alţi istorici mai buni pe lume, dar până una-alta ăsta e singurul care pare lucid şi a mai şi scris o carte accesibilă pentru profani.

În rest, muzeul drăguţ şi bine aprovizionat. Am stat la coadă vreo 10-15 min, iar dintre cei din faţa mea minim jumătate vorbeau maghiară (ceea ce e de lăudat), iar mulţi chiar pensionari îmbrăcaţi de duminică. Ah!, şi iarăşi faza aia cu „am stat noi în calea Otomanilor şi am apărat Europa” a apărut din nou, la fel ca-n Belarus şi ca-n România. Să n-o mai văd că mi s-a luat.

Băi, careva mi-a furat ideea!

Glumesc, desigur. Era o idee atât de logică încât era doar o chestiune de timp până apare.

Timp, mai exact, de trei ani: în 2013 propuneam un soi de magazine de haine tip showroom, unde să poţi doar proba ceea ce te interesează. Ei bine, acuma îmi văd ochii reclamă la un magazin pe nume ZOOT, care are aşa-zise cabine de fericire prin oraşele mari. Cabine unde, dacă înţeleg bine, te duci să probezi nu ca să cumperi direct, ci ca să ştii ce comanzi de pe site.

Ce să zic? O să urmăresc îndeaproape evoluţia: e foarte preţios să poţi vedea cum rezistă în realitate ideile tale, mai ales atunci când nu eşti tu ăla care-şi bate capul cu realizarea propriu-zisă.

Lecturi de bază

Până revine Foarfeca la claviatură, iaca un text peste care am dat pe undeva pe interneți (nici nu-mi aduc aminte pe unde) și mi-am zis că, dacă tot s-au stabilit în lume conspirațiile cu masoni și nu dau semne de dispariție, poate o fi util să vedem care-s operele de bază și ideologia de la temelie. Să știm despre ce vorbim, nu de alta. Și nu, nu-l pun aici ca să ne râdem, ci cu o provocare punctuală: să-i găsim împreună logica și mesajul. Dacă încep să apară dureri de cap, se recomandă încetarea imediată a lecturii. 

AL XV-LEA PROTOCOL SECRET FRANCMASONIC

  1. Secretul loviturii de stat mondiale ce va dura o zi.
  2. Condamnarile la moarte ce vor fi pronuntate atunci.
  3. Soarta viitoare a tuturor francmasonilor crestini.
  4. Caracterul legendar si mistic al puterii francmasonilor.
  5. Înmultirea rapida a lojilor francmasonice.
  6. Administratia centrala a Marilor maestri francmasoni.
  7. Tainica afacere Azeff.
  8. Francmasoneria este calauza esentiala a tuturor societatilor secrete.
  9. Importanta tainica a succesului public.
  10. Colectivismul inerent.
  11. Victimele eventuale.
  12. Condamnarea ulterioara la moarte a francmasonilor.
  13. Prabusirea planetara a prestigiului legilor si al autoritatii.
  14. Prealegerea francmasonilor.
  15. Scurtimea si limpezimea exemplara a legilor care vor fi promulgate în timpul domniei viitoare a francmasonilor.
  16. Supunere totala si neconditionata fata de autoritate.
  17. Masuri dure contra abuzurilor de putere.
  18. Cruzimea neobisnuita a pedepselor.
  19. Limita vârstei pentru cei care vor fi judecatori.
  20. Liberalismul judecatorilor si al puterii vor dispare.
  21. Banul mondial al Statului Planetar Unic.
  22. Absolutismul fara precedent al francmasoneriei.
  23. Dreptul de casatie.
  24. „Aspectul” patriarhal al viitorului „guvern” Planetar.
  25. Zeificarea obligatorie a guvernului.
  26. Dreptul celui mai tare în calitatea sa de drept unic.
  27. Regele Statului Unic Planetar este considerat a fi patriarhul lumii.

(capitolele de adineauri le-am numerotat eu când mi-am dat seama că nu citesc un delir de propoziții trunchiate. Paragrafele de mai jos par să corespundă vag titlurilor propuse în cuprins, dar e pe alocuri foarte dificil de făcut atribuirea așa că am lăsat-o pt alții).

 

Când în sfârsit vom începe a domni peste tot globul – cu ajutorul loviturilor de Stat (pregatite în aceeasi zi) – si dupa ce vom fi hotarât desfiintarea tuturor guvernelor în fiinta (chiar daca pâna atunci va mai trece o oarecare vreme), vom cauta sa împiedicam uneltirile si comploturile împotriva noastra. În acest scop, vom osândi la moarte pe toti aceia care vor întâmpina venirea noastra la putere cu armele în mâini. De asemenea orice înfiintare de noi societati secrete, ce nu va servi scopurile noastre, va fi atunci pedepsita cu moartea. Atât societatile secrete care exista în zilele noastre si care ne sunt cunoscute, ori care ne-au servit si ne servesc înca, cât si cele care nu ne sunt cunoscute, vor fi dupa aceea desfiintate, iar membrii lor vor fi trimisi în continente departate, în afara Europei. La fel vom proceda cu toti cei care stiu prea multe despre noi (chiar din rândurile noastre, din Francmasoneria exterioara, care au ajuns sa stie prea multe lucruri secrete). Aceia pe care îi vom cruta pentru un motiv oarecare, vor trai sub o vesnica amenintare a surghiunului.
De îndata ce vom avea puterea vom publica legi aspre prin care vom sili pe toti fostii membri ai societatilor secrete, care ne sunt sau care ne-au fost rivale, sa paraseasca Europa, care va deveni centrul stapânirii noastre. (Aici apare destul de clar ca, în final, Europa va fi centrul sau, cu alte cuvinte, Comandamentul Francmasoneriei Mondiale).
În societatea umana în care, gradat noi am semanat din plin semintele dezbinarii, nemultumirii, si a prins radacini neîntelegerea (cum este de exemplu protestantismul), nu se va mai putea restabili dupa aceea ordinea decât prin masuri dure, rapide si nemiloase, care vor dovedi o putere de neclintit; este evident inutil sa se dea vreo atentie victimelor cazute pentru binele nostru viitor. Rolul fiecarui guvern care recunoaste ca exista, nu este numai de a culege roadele privilegiilor sale, ci si de a-si îndeplini datoriile, pentru a ajunge la înfaptuirea anumitor scopuri, fie chiar cu pretul celor mai mari jertfe. Pentru ca un guvern sa ajunga sa fie neclintit, trebuie sa-si mareasca la maximum aureola puterii sale, iar aceasta aureola nu se câstiga decât printr-o fascinanta inflexibilitate a puterii, care trebuie sa poarte semnele unei atotputernicii oculte. Asa era, pâna în vremurile din urma, autocratia care tocmai de aceea ramâne singurul nostru dusman serios din întreaga lume, alaturi de Papalitate. Aduceti-va în aceasta directie aminte de pilda Italiei înecate în sânge, care totusi nu s-a atins de nici un fir de par al lui Sylla, cel care a varsat acest sânge. Sylla, prin puterea sa uluitoare, s-a ridicat pâna la cea mai înalta treapta în ochii poporului chinuit si jertfit chiar de catre el, iar întoarcerea lui îndrazneata în Italia, l-a facut si mai inviolabil. Poporul nu se atinge niciodata de acela care-l hipnotizeaza prin îndrazneala si taria vointei lui.
Asteptând însa venirea momentului victoriei, cât si pentru a grabi clipa triumfului nostru, vom înfiinta si vom înmulti lojile masonice în toate tarile din lume. În aceste loji francmasonice, care pentru cei naivi vor parea opuse si diferite, îi vom coopta si îi vom atrage sa intre în ele pe toti aceia care sunt sau pot fi niste eminenti agenti. Aceste grupari, aceste „loji” vor reprezenta totodata centrul nostru principal de informatii si manipulare a maselor ignorante, fiindca ele vor ramâne mijlocul cel mai eficient al activitatii noastre. Vom conduce centralizat, în mod strict, toate aceste societati francmasonice (în mod aparent diferite) printr-o administratie cunoscuta numai de noi – cei care suntem si vom ramâne total necunoscuti, pentru a putea actiona cât mai eficient din umbra – si care va fi compusa si condusa în totalitate numai de cei mai inteligenti oameni ai nostri. Lojile noastre francmasonice vor avea fiecare câte un reprezentant numit de noi, iar acesta va fi cel care va da cuvântul de ordine si programul pe care noi îl vom decide; în dosul acestui reprezentant se va ascunde nebanuita administratia despre care am vorbit. Vom forma si vom întretine în cadrul acestor loji francmasonice focarul tuturor miscarilor anarhice-revolutionare si liberale, care vor servi scopurilor noastre. Aceste loji vor fi alcatuite din oameni cât mai docili si maleabili, care vor proveni pe cât posibil din toate straturile societatii, dar mai ales dintre cei bogati. Planurile politice cele mai secrete ne vor fi astfel aduse noua totdeauna la cunostinta si vor cadea în mâna noastra si, în cazul în care vom fi de acord cu continutul lor, ele vor intra imediat sub autoritatea noastra din prima zi a aparitiei lor. Printre membrii acestor loji vor trebui neaparat sa fie cuprinsi aproape toti agentii politiei nationale si internationale, deoarece serviciile lor sunt de neînlocuit pentru noi, având în vedere ca politia poate nu numai sa ia masuri rapide împotriva nesupusilor si recalcintrantilor, dar sa si acopere ori sa musamalizeze complet toate actiunile noastre rele sau sa gaseasca pretexte avantajoase pentru noi atunci când apar nemultumiri si când am putea fi descoperiti. Aceia care intra cel mai usor în societatile secrete sunt de obicei niste ambitiosi sau aventurieri si sunt în general oameni usurateci, cu care nu ne va fi greu sa ne întelegem pentru înfaptuirea planurilor noastre.
Daca se vor naste la un moment dat dezordini într-un Stat, aceasta va însemna ca am avut chiar noi nevoie sa generam tulburari pentru a nimici o solidaritate prea mare. Daca se va pune la cale un complot în sânul sau, conducatorul acestei uneltiri va fi unul dintre cei mai credinciosi servitori ai nostri.
Este absolut firesc ca noi, cei putini care facem parte din Ierarhia Francmasonica Secreta, si nimeni altcineva, sa fim cei care coordoneaza, nebanuiti de nimeni – din umbra – actiunea Francmasoneriei exterioare, pentru ca numai noi stim cu adevarat unde vrem sa ajungem; noi, numai noi cei ce facem parte din elita trebuie sa cunoastem scopul final al fiecarei actiuni, în timp ce toti ceilalti membri ai lojilor nu trebuie sa stie mai nimic. Pentru membrii Francmasoneriei exterioare, scopul respectivei actiuni va fi prezentat ca fiind altul si astfel ei nici macar nu vor banui ceea ce urmarim noi atunci. Ei se multumesc de obicei cu un succes momentan, care le satisface amorul propriu în înfaptuirea planurilor lor, fara a observa ca acest plan nu porneste totdeauna din initiativa lor ci le este sugerat de catre noi.
Oamenii se înscriu cel mai adesea în loji din curiozitate sau fiind animati de speranta desarta de a-si satisface ambitiile politice cu ajutorul lor; altii vor sa profite de relatiile oferite de noi iar unii numai pentru a-si expune înaintea unui public visurile lor irealizabile, care în realitate nu se sprijina pe nimic. De cele mai multe ori acestor oameni naivi le este sete de emotia succesului si a aplauzelor, manifestari cu care noi nu suntem niciodata zgârciti. Noi le oferim întotdeauna acest succes pentru a ne folosi ulterior de multumirea de sine care este legata de el si datorita careia oamenii primesc foarte usor sugestiile noastre fara a baga de seama, fiind în acelasi timp cu totul convinsi ca exprima fara gres ideile proprii si ca ei nici nu ar putea fi în stare sa si le însuseasca pe ale altora. Nici nu va puteti închipui cât de usor si cum pot cadea chiar si cei mai inteligenti oameni care se afla si ramân într-o stare de naivitate plina de inconstienta, cu conditia de a-i face sa fie cât mai multumiti de ei însisi. În acelasi timp doar noi stim cât este de usor sa-i descurajezi prin cel mai mic insucces, fie chiar numai prin încetarea aplauzelor, si astfel sa-i robesti unei supuneri slugarnice numai pentru a putea obtine mai mereu noi succese.
În masura în care marii nostri Maestri Francmasoni dispretuiesc gloria, numai spre a face sa reuseasca pe deplin si cât mai repede proiectele lor, în aceeasi masura oamenii obisnuiti care au mintea unor copii sunt în stare sa-si jertfeasca toate telurile lor numai si numai pentru a obtine cât mai multa glorie. Acest fel tipic de a vedea al lor ne usureaza foarte mult sarcina de a-i influenta si de a-i conduce. Acesti tigri la înfatisare au în realitate sufletul unei turme de oi, iar capetele lor, cu rare exceptii, sunt cu desavârsire goale si tocmai aceasta explica de ce ei pot fi influentati si manipulati atât de usor. Le-am dat acum drept cal de bataie, asa cum dai unui copil o jucarile, visul absorbirii complete a individualitatii omenesti de catre unitatea simbolica a colectivismului. Înca n-au ajuns sa înteleaga si nici nu vor întelege curând ca aceasta jucarie le-a absorbit deocamdata cu totul atentia. Este aici o încalcare fatisa a celei mai importante legi a naturii care, din prima zi a Creatiei, a facut pe fiecare fiinta deosebita de cealalta, tocmai pentru a-si afirma în mod creator individualitatea.
Faptul ca noi am fost în stare sa-i aducem, iar actualmente sa-i mentinem în aceasta stare nebuneasca, nu ne dovedeste oare cu o limpezime orbitoare, cât de putin dezvoltata este mintea lor fata de mintea noastra? Acest aspect este cea mai importanta garantie a succesului nostru. Cât de clarvazatori erau MAESTRII nostri francmasoni care au spus ca pentru a atinge un scop mare nu trebuie niciodata sa te opresti în fata mijloacelor si nu trebuie sa-ti precupetesti numarul victimelor jertfite! Noi n-am numarat victimele din rândurile noastre si cu toate ca la nevoie am sacrificat pe unii dintre ai nostri, procedând astfel, am dat Ierarhiei noastre francmasonice secrete o putere pe care altfel nu am fi dobândit-o poate niciodata. Victimele dintre cei ai nostri, relativ putine ca numar, ne-au aparat totdeauna la momentul potrivit de distrugerea totala.
Moartea este sfârsitul de neînlaturat al fiecaruia. Mai util este sa grabim moartea acelora care, plini de fermitate, pun piedici operei noastre, decât sa murim noi, MAESTRII FRANCMASONI care am dat nastere acestei opere gigantice. Noi va trebui sa-i osândim la moarte si sa-i executam pe francmasonii tradatori, astfel încât nimeni, afara de fratii lor sa nu poata sa banuiasca ceva, nici chiar victimele condamnarii noastre. Ei mor toti, când trebuie, în conformitate cu planurile noastre, ÎN APARENTA de moarte naturala.
Aceste masuri drastice au înlaturat din sânul francmasoneriei (ordinare) orice urma de împotrivire si de nesupunere. Tot predicând crestinilor liberalismul, noi mentinem totodata si pe agentii nostri agitatori într-o supunere desavârsita.

Home Schooling

Văd că e de mare actualitate subiectul, iaca pot să zic, de sus, că „eu deja m-am exprimat pe tema asta încă de hă-hă-hăă-toamna!”

Plus, o continuare încă și mai bine structurată aici.

Iar dacă mă-ntreabă careva, atunci să se știe că nu mi-am schimbat părerea deloc – atâta doar că azi, după mai bine de 6 ani, aș nuanța-o cu mai mult accent pe ideea că în educația copilului trebuie musai incluse și provocările legate de adaptabilitate. Că nu învață numai matematică și istorie, ci învață, la o adică, și cum să răzbească prin situații care nu-i plac, prin conjuncturi dificile, chestii de-astea. Nu atât să ia 10 la biologie, cât să înțeleagă singur copilul că cea mai eficientă cale pentru el e să facă de-un 7 sau de-un 5 în așa fel încât să aibă timp și liniște să se ocupe de ce-i place. Iar asta înseamnă, pe fondul problemei, a-l îndemna pe copil să-și facă un plan și-o strategie, să discearnă ce e important pentru el și să poată justifica ce anume trece pe plan secund.

Sigur, există și posibilitatea ca odată scos din societate, să-i poți garanta copilului o viață întreagă în clopotul de catifea moale, încât să n-aibă nevoie niciodată de skill-urile de care ziceam. Sigur, se poate și așa. Pentru noi restul însă… nu e o idee pe care să ne-o putem permite.

Foarfeca

Cine a mai trecut pe aici prin noiembrie-decembrie știe de unde mi se trage acest „cârlig” cu tema educației acasă. A durat ceva, dar uite că s-a copt și e gata de lansare într-un articol adevărat.
Mno.
Datele de pornire sunt așa: ai un copil, vine vremea să-l dai la școală, vezi că niciuna din școlile disponibile nu corespunde criteriilor tale. Pe de altă parte, educația e obligatorie [minim 8 clase, spre exemplu], deci obligația minorului devine obligația părintelui. Ce faci? Ei bine, în unele țări [SUA, de exemplu] poți să faci cerere să-ți „școlești” copilul acasă – iar dacă îndeplinești anumite criterii, calea e deschisă, copilul nu mai trebuie să meargă la școală. Cine vrea amănunte despre procedură, să se uite aici – în articolul de față vorbim numai despre principiu.

Deci întrebarea e așa: o fi bun sau o fi rău?

Vezi articol original 413 cuvinte mai mult