Despre panica morală

Este un om, îl cheamă Sam Harris, e la bază neuroscientist, da-n timpul lui liber ţine prelegeri TED despre inteligenţa artificială, discută şi argumentează despre religie, şi, în fine, are un podcast în care stă de vorbă cu alţi oameni de ştiinţă/ specialişti în diverse domenii despre teme actuale în politică şi societate. Pe scurt: indiferent cât şi dacă suntem de acord cu opiniile sale, omu’ are o abordare remarcabil de deschisă, îşi pune întrebări de bun simţ şi le caută răspunsuri cu calm şi cu rigoare ştiinţifică.

Unul din podcast-uri îl are ca invitat pe un anume Charles Muray. Pentru cine nu ştie, Charles Murray e un politolog care a devenit infam în anii ’90 la publicarea cărţii sale „The Bell Curve„. Amu… e greu de explicat nepartizan despre ce e vorba în carte din moment ce a fost atât de explozivă la momentul apariţiei, dar o să-ncerc – şi cu ocazia asta o să-mi construiesc şi argumentul postării de faţă.

Dacă e s-o spunem în formula scurtă consacrată, The Bell Curve e despre „corelaţia dintre IQ şi rasă”.
Deja e clar de unde explozia.
Moment în care mă găsesc într-o dilemă: pe de o parte e o carte hulită şi un autor care încă mai e dez-invitat de la evenimente/atacat fizic/ blocat de la a ţine vreo cuvântare – pe de altă parte, la un google rapid, omul a mai scris recent o carte, „Coming Apart”, care pare extrem de relevantă şi lăudată în America de azi, fiind voba despre noile clase sociale din SUA.
Păi deci dacă astea două extreme se pot împăca, înseamnă că undeva am judecat eu prea rapid/ prea superficial. Şi, cum singura bază pe care am raţionat a fost descrierea cărţii, atunci hai încă o dată: „corelaţia dintre IQ şi rasă”.

„Corelaţie”, în sens ştiinţific, nu înseamnă nimic – nu înseamnă cauzalitate – deci în principiu întrebarea asta nu ar trebui să aibă aşa un ecou revoltat. Pe de altă parte însă, însuşi faptul că-ţi pui întrebarea asta înseamnă că poate pe undeva tu suspectezi ceva. Ai, în mod deschis sau ascuns, o ipoteză – iar ipoteza cea mai groaznică este evident ideea că negrii sunt mai puţin inteligenţi decât albii.
Şi să zicem că e doar o curiozitate ştiinţifică, fără bagaj e prejudecăţi. Una e ca la sfârşit să vii cu concluzia „nu există dom’le nici urmă de corelaţie” şi alta e să vii, cum se-ntâmplă cu „The Bell Curve”, cu o corelaţie care sugerează că în medie negrii au un IQ mai scăzut decât albii.

Apă la moară pentru rasişti.

Acuma ar cam fi momentul să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
În primul rând: se pare că verificările peer review zic că statistica şi metodologia din „The Bell Curve” sunt zdravene.
În al doilea rând: autorul se apără zicând că inteligenţa umană are multe componente, una din componente poate fi măsurată cu IQ-ul, felia asta depinde în mare măsură de moştenirea genetică, iar el n-a făcut decât să examnieze mărimea moştenirii genetice între rasele umane, şi că părticica asta, IQ-ul de unul singur, nu zice nimic despre succesul unei persoane.
În al treilea rând: mai merită remarcat şi faptul că, dacă domnul Murray ar fi avut într-adevăr porniri rasiste, atunci în cei peste 20 de ani de când este persona non grata în mediile universitare, poate ar fi acceptat să se asocieze cu singurul grup care l-a lăudat şi promovat: white supremacists. N-a făcut-o.

Astea fiind zise, pentru mine a devenit brusc mai interesant fenomenul de „panică morală” pe care cazul lui îl dezvăluie – că întrebarea cu IQ-ul şi cu rasele mă lasă la drept vorbind cam rece.*

Panica morală în zilele noastre se manifestă prin acea reacţie precipitată de a respinge întru totul o chestie din cauză că-ţi cunoşti mediul înconjurător şi ştii să detectezi primejdia. Nu primejdia de a te ocupa cu o idee, ci mai degrabă primejdia de a fi exclus social. E instinct de apărare într-o societate în care statutul social e o armă importantă de supravieţuire: mai bine te dai din prima cu partea care pare mai morală. Plus, chiar dacă te apuci să citeşti autorul controversat în căutare de greşeli de raţionament, pentru a-ţi forma o opinie proprie despre el – ei bine, e un risc: dacă află cineva despre asta şi, la rându-i sensibil la panica morală, te va înfiera pe tine ca să se afle el în siguranţă de partea bună a conversaţiei?

Conversaţia pe care am avut-o la birou pe tema asta e un bun studiu de caz despre „panica morală”: un om a adus în discuţie podcast-ul respectiv în ideea că „uite dom’le ce constructiv e să abordezi întrebări cu care nici nu eşti de acord, uite aşa ar trebui să decurgă discuţia în mediul academic” – la care reacţiile s-au împărţit în două: jumătate din cei prezenţi au tăcut frumos pe ideea că „nu-i de mine aşa o întrebare”, cealaltă jumătate s-a dezlănţuit vocal pe muzica lui „Cum poţi să fii de acord cu aşa ceva?!?!”. În parte fie zis, colegul meu nu era de acord cu Charles Murray, dar era de acord cu curiozitatea metodică a gazdei podcast-ului. Şi, în loc să avem o conversaţie despre o altă conversaţie, şi eventual să ducem discuţia noastră în zone mai interesante despre cum am putea noi înşine să abordăm alte întrebări spinoase – ei bine, panica morală a acaparat tot şi l-a amuţit pe coleg, nu cred că va mai aduce vreodată vorba despre ceva cu adevărat interesant.**

Şi-n fine, pentu cine are timp 2+ ore să asculte în maşină sau aiurea, iaca nu se poate să nu ofer şi podcast-ul cu pricina.

* Ca să nu rămână nimic neclar: Foarfeca înclină mai mult spre rezultatele mai proaspete care sugerează că mediul de provenienţă al oamenilor este, în zilele noastre cu societate globalizată şi hiper-informare, singurul factor clar determinant în succesul viitor al individului (1, 2, 3, 4). Dacă ai crescut într-un mediu cu violenţă/ infracţiuni, foarte probabil că vei perpetua acelaşi model şi la maturitate, indiferent de culoarea pielii. De-aia e îndreptăţită intuiţia părinţilor de copii de şcoală că e important să-i dea la o şcoală „mai bună” în sensul de a asigura copilului un mediu cu preocupări şi cu valori „bune”. Nu mai spunem că există cercetări proaspete şi despre diferenţa de abordare a pieţei muncii între oameni crescuţi în familii de clasă mijlocie şi cei proveniţi din familii de clasă muncitoare. În fine: din punctul de vedere al Foarfecii e mai interesant şi mai relevant să ne ocupăm cu întrebările astea, chestia cu diferenţele rasiale e prăfuită şi tocită, nu s-a demonstrat nimic concludent, hai s-o lăsăm.

** În ceea ce mă priveşte, am avut o călătorie foarte satisfăcătoare cu tipul ăsta. Am ascultat podcast-ul original, am înţeles argumentul lui Sam Harris de a renunţa la frică atunci când abordăm subiecte, şi am înţeles şi abordarea lui Charles Murray cu rezultatele din „The Bell Curve” – cred că e un cercetător riguros şi cinstit. Ceva însă nu mi s-a părut solid într-una din argumentaţii aşa că mi-am propus să-l văd mai de-aproape (inclusiv la faţă, să văd cum se comportă atunci când vorbeşte). Am mai investit vreo 2-3 ore în care l-am ascultat pe Murray aşteptând să găsesc undeva o găurică, o fisură în sistemul lui de valori – şi-am găsit-o! Nu mai lungesc postarea de faţă dar e foarte satisfăcător să pot spune că uite: sunt familiarizată cu opera autorului, cred că are dreptate în punctele A, B, C, şi cred că pe hârtie concluziile la care ajunge sunt zdravene. I-am găsit însă nişte fisuri în sistemul de valori, exemplu X şi exemplu Y, ceea ce mă convinge că înţelegerea lui despre lume e simplistă şi învechită, prin umare rezultatele lui se aplică doar în lumea aia simplificată.

Anunțuri

Planul de călătorii, reloaded

Acu vreo 3 ani scriam un studiu despre unde mai putem călători ca să fim cool și explicam ce-nseamnă cool, adică în fond să aibă un ecou în cercul social propoziția „în concediu am fost în ____”.

Așa stăteau lucrurile pe vremea aia în Berlin, și privind retrospectiv îmi dau seama că Berlinul e un oraș extraordinar de competitiv dpdv social, toată lumea își curează experiențele și își compune conștient întreaga prezență pentru a-ți transmite cât mai clar că ai de-a face cu o persoană interesantă. Iar călătoriile, posibilitatea de a povesti despre locuri îndepărtate și despre experiențe pe care prietenii tăi nu le-au avut – ei bine, astea cântăreau (și cântăresc încă) foarte greu în CV-ul neoficial. Că dacă zici „am fost în concediu în Italia” – pîrț, nu e nimic exotic în asta; dacă zici că „am fost în India”, tot pîrț, că orice hipster care se respectă a fost deja și în India – iar problema e că dacă spui că „am fost în Macedonia” iarăși e cam pîrț pentru că lumea nu știe suficiente lucruri despre țara asta încât să aibă măcar un stereotip pe care să-l extindă și peste experiența ta.

Astfel, după cum arătam în studiul de atunci, alegerea unei destinații potrivite este, în sine, un proces care cere artă și pricepere. Artă și pricepere în chestiunea asta n-oi avea eu așa, din instinct, – dar stai să vezi că pot s-o iau sistematic și s-ajung la un rezultat decent – ceea ce am și făcut, și am ajuns la țara câștigătoare pt anul 2014, și anume Tajikistan.

Toate bune și frumoase numa’ iaca vremurile s-au schimbat amarnic, războaie, atentate, tensiuni și instabilități oriunde vezi cu ochii – deci dacă ar fi să refac studiul aș ajunge probabil la alte concluzii. Tajikistan încă mi se pare o destinație acceptabilă, dar probabil că în 2017 Tajikistan ar reieși câștigător pe cu totul alte căi.

…. și mi-a venit să scriu toate poliloghia asta tocmai pentru că am citit un alt clasament care se întreabă, în deplină concordanță cu vremile în care trăim, nu „unde sunt cele mai mișto peisaje?”, nu „unde sunt cele mai interesante experiențe, cea mai temeinică cultură?” – ci direct „unde e cel mai sigur?”. Pe drept, nu poți să-i judeci.

Rezultatele sunt, după cum se vede, cam boring, cam din eșalonul al doilea – dracu’ știe, poate asta e șansa țărilor mai anonime să înflorească în turism. Adică na, orice țară e interesantă dpdv cultural, poate a trecut vremea vizitării marilor culturi (China, Iran, Siria, Franța, SUA, etc) – și a venit nivelul al doilea, ăla în care nu mai suntem copleșiți cu noutate de-a gata, ci trebuie să mergem s-o căutăm.

Fără titlu

„Fără titlu” mi se pare cel mai ipocrit titlu posibil: indiferent dacă e o pictură, o poezie sau o melodie, dacă artistul n-a avut atâta inspirație încât să-i mai pună operei și un titlu, înseamnă că e ori incompetent (deci ce m-ar face să cred că pictura/ poezia ar avea mai multă valoare?) – ori leneș și ieftin, adică nerespectuos cu publicul său (și atunci pen’ ce să-l flatez cu atenția?).

Una peste alta, o operă cu „Fără titlu” în frunte nici măcar nu merită luată în seamă pentru că e leneșă. Fix ca postarea de față.

N-am mai scris aci pe blog, la modul serios, de multă vreme. Job + viață socială, în principal. Dar, cum în viața profesională am din ce în ce mai mult de scris, nu pot să nu mă împiedic, măcar ocazional, de amintirea scrierii la blog. De fapt, nu: nu amintirea, cât recunoașterea unui anumit tip de antrenament pe care l-am făcut, neștiut, atunci când mă scremeam să rezum ce am de spus și îm editam textele de câteva ori înainte să apăs pe „publish”. Ce să zic? Îmi prinde bine acuma. Nu știu dacă la sfârșitul zilei textele mele sunt mai bune decât ale colegilor, dar știu că îmi ies mai „din prima”.

Ar fi o idee să mă țin în continuare de genul ăsta de antrenament, că până una-alta nu prea mai loc în ate părți să experimentez atâta – dar despre ce să tot scriu? Vorba aia, până și celebritățile se plâng că nu mai există subiecte despre care să nu fi scris deja (piticigratis, de exemplu).
De fapt, dacă sunt sinceră cu mine și cu cititorii, nu e chiar așa: sunt subiecte berechet, numai că în timp eu personal am evoluat „în spatele” Foarfecii, n-am spus chiar de fiecare dată când am descoperit ceva nou, n-am anunțat chiar orice schimbare de preferințe – și acuma inevitabil Foarfeca „mi-a rămas mică”. E un câmp de subiecte printre care se învârte Foarfeca, dar care e semnificativ mai restrâns decât preocupările mele zilnice, și adevăru-i că unele dintre ele nu mai sunt chiar așa interesante ca acum 10 ani.

Fir-ar, până și disecția impasului scriitoricesc al Foarfecii – până și despre asta am mai scris!

Iar blogging-ul românesc (și nu numai), să recunoaștem, suferă de aceeași problemă. Ori s-au făcut site-uri și s-au specializat, ori au murit. Puțini mai sunt cei care scriu de dragul de a scrie – și cred că nici cititul blogurilor de acest gen, fără miză, să le zicem „sportive”, nu prea se mai practică.

M-am bucurat ca un naufragiat la vederea unui punct în zare atunci când l-am descoperit pe unu’, Liviu Iancu, scriitor la Profit.ro, care mai scrie din când în când și texte de condei pentru plăcerea de a scrie. Texte ca în vremea blogurilor de acuma 10 ani: amuzante, cu miez, cu povești, cu observații pertinente în banalul din jur. Are foarte puține texte de-astea prin comparație cu textele sale de specialitate – dar probabil că o fi și ăsta un semn bun, ca la restaurantul cu puține propuneri în meniu.

Fusei în țările calde

De când am făcut ochi în lume am tot zis că ar fi mișto să „sparg” sezonul rece și să merg într-un mini-concediu printr-o țară caldă. Nu-i vorbă, am crescut printre nămeți și nu mă deranjează frigul, dar orice chestie care se-ntinde devine obositoare; plus, iernile pe-aici sunt mai puțin senine decât la Rădăuți; plus, în fine, de ce nu?

Așa că am fost o săptămână prin insulele Canare.

Am început de pe Gran Canaria, unde baza a fost la Maspalomas, că vroiam să văd vestitele dune de care mi s-a povestit. Apoi am trecut cu feribotul pe Tenerife, unde principalul obiectiv a fost urcarea pe vulcanul Teide. Pe lângă astea două obiective îndeplinite mai arunc aici niște nume, pentru posteritate: situl arheologic Cuatro Puertas, Las Palmas de Gran Canaria, Santa Cruz de Tenerife, Parador de las Canadas del Teide, Los Cristianos.

Despre Maspalomas citisem pe wikitravel că e minunat dacă ești neamț și/ sau gay. Ce descriere acurată!
O stațiune de bungalow-uri, ultra-turistică, plină de nemți bătrâni, cu anunțurile la supermarket în germană, cu meniuri în germană, inclusiv cu reclame prin târg cu „medici germani”, „agenții imobiliare cu nemți”, „avocați germani”, „cofetării germane” – în fine: o colonie în toată regula. Ce nu știe lumea însă este că peste 10 ani pensionarii nemți de acuma vor fi murit, iar în locul lor se vor strecura pe nesimțite coloniștii polonezi. Care de pe acuma mișună peste tot, dar încă nu au vizibilitatea aia tip „la tac’su pe moșie” – stai numa’ până încep ei să se simtă mai siguri pe sine.

Altă chestie super vizibilă: midlife crisis as far as the eye can see. Indiferent dacă gay sau nu, toți pensionarii simt nevoia să-și etaleze mușcii ofiliți – chiar dacă nu-s nici pe departe cele 30°C pe care le-ar sugera pozele cu palmieri și plajă. Da, la prânz era vreme de plajă indiscutabil (chiar dacă unele brize de vânt erau reci de-a binelea) – dar de pe la 4-5 era subit nevoie să te înfofolești.

Din fericire însă naturii nu-i pasă de prostul gust al oamenilor, iar dunele din sudul plajei chiar își merită renumele și chiar e spectaculos peisajul. Sigur, nu e o întindere incomensurabilă, dar dacă te bagi suficient de tare între nisipuri ai câteva porțiuni din care nu mai vezi civilizația. E o experiență – și, mai ales, curios lucru, nu e chiar așa de plin de turiști cum m-aș fi așteptat.
Bine, după cum ziceam, nici nu este sezonul principal de vacanțe – iar asta se simte la numărul de turiști.
Și se mai simte într-un punct: locul e construit și conceput pentru mase mari; ei bine acuma era fix suficient de plin încât să nu fie deprimant pustiu, dar și suficient de gol încât să-i vezi adevăratul fond. Este o fascinație indiscutabilă în a vedea kitch-ul dezgolit, agrementul futil, inutilitatea unor idei.

Cum ziceam însă: noroc cu dunele care-și văd de treabă, că altceva nu-i mare lucru de văzut.

*

În celălalt capitol al deplasării am făcut cum m-au învățat alții care au fost înaintea mea: urcat până la refugiul de la cota 3260m într-o zi, dormit la căldurică, și pornit a doua zi înainte de răsărit până sus pe vârf, 3718m, de unde vezi fix soarele răsărind cum aruncă peste nori și peste ocean umbra lungă și simetrică triunghiulară a muntelui. De pe vârf se poate coborî apoi nițel în altă direcție și, de pe la alți 3200m, se poate lua telecabina până mai jos, pe la vreo 2000m. Partea cu telecabina nu a fost cazul în excursia asta pentru că se stricase cu o săptămână în urmă – da-n rest a mers totul strună.

Ce să zic? Peisaje ca pe Marte, e greu să intuiești proporții fără un reper de mărime precum copacii – prin urmare unele urcușuri păreau super intimidante până se dovedeau a fi accesibile, și invers: unele distanțe numai nu le terminam de parcurs. Iar faptul că norii se opresc pe la 1800m dădea mereu iluzia că muntele ar fi de fapt jumătate din înălțime. Adică abia când printr-o gaură în nori se distingea în zare țărmul și oceanul, abia atunci era clar unde te afli. Plus, toți bolovanii care de jos păreau stânci monumentale, de sus par niște pietricele.
Fizic e foarte fezabil traseul, cu singura condiție să fii disciplinat și să nu te suprasoliciți – că nu de alta, da’ sus acolo e mult mai puțin oxigen decât la malu’ mării, așa că nu prea ai cu ce să-ți tragi sufletul. Să nu mai zic de emanațiile puternice de sulf care încep de pe la 3500m, chiar nu e o idee bună să tragi aer adânc în plămâni.
Refugiul n-are nici urmă de semnal de telefon, dar are un wireless brici, paturi acceptabile, e cald și curat, apă cât să te speli pe ochi (nu-s dușuri – și chiar de-ar fi, nu e apă caldă), și-n general mi s-a părut o treabă foarte ok organizată. Cu un număr limitat de turiști pe zi, cu cineva care ține socoteala celor care au ajuns/n-au ajuns, cu un nene care dă trezirea la 5 dimineața, cu automate de apă și cafea, bucătărie și posibilitate de a-ți cumpăra o lampă de pus pe cap în caz că ai uitat-o pe-a ta acasă 😀 ȘI, mai ales, cu multe posibilități de a te informa dinainte despre ce te-așteaptă – condiții, traseele din parc, tot-tot.

 

Singura chestie cu care stăteam în dubiu era dacă nu cumva dimineața înainte de răsărit se pornesc toate urgiile cerului și dă un vânt aspru peste cele vreo -5°C. Nu de alta, dar aveam un singur rucsac la mine, și ăla în mărime Ryanair – în care trebuise să împachetez și haine pentru o nuntă (la care am fost înainte de Canare), și haine de Belgia, și haine de plajă, și haine de munte-iarna, și bocanci. Deci na: eram eu bine echipată, dar nici chiar pentru orice – plus, trebuia să car totul pe mine până pe vârf, că nu mai aveam timp să trec pe la refugiu pe drum înapoi.
N-a fost cazul.
Dar, cum ziceam, telecabina era stricată – prin urmare am ales un traseu pe jos, altul decât cel pe care urcasem, și, fiind pe versantul sudic al muntelui, m-a prins soarele mai ceva ca-n Maspalomas. Până am ajuns la bază, la Parador-ul de la 2000m, am trecut deja la tricou și teneși.
Cu mențiunea că traseul al doilea, cel de coborâre, a fost de departe mai intens și mai neiertător decât cel pe care urcasem. Bine că măcar era de coborâre – oricum, am făcut o febră musculară de la el de-am umblat ca pinguinu’ două zile dup-aia. Și altă mențiune: peisajul pe partea asta mai vulcanic decât la urcare. Am pășit pe lava pietrificată, am văzut râurile de lavă încremenite pe versanți, nu mai zic de bolovanii evident împușcați de explozie – care, a propo, a avut loc în 1909.

Deci? Absolut de recomandat.
Sigur, e recomandabilă o oarecare formă fizică în prealabil – dar la naiba, am văzut urcând și oameni de 72 de ani, dă-o-ncolo de treabă. Cu destul timp și determinare cred că poate urca aproape oricine.

*

Alte observații random:

  • lumea super prietenoasă. Și cu turiștii străini (pe care însă îi cam mulg de bani), și mai ales cu conaționalii spanioli.
  • a existat o civilizație pre-hispanică pe Gran Canaria, de la care au rămas niște galerii săpate prin stânci, la Cuatro Puertas am văzut ceva asemănător cu ce știm despre Capadocia – la scară mai mică și mai roșietică 🙂
  • Las Palmas de Gran Canaria are un aer de ghetou portughez, dar nu m-a impresionat în mod special – în schimb Santa Cruz de Tenerife! Dacă știam, acordam invers, mai mult timp pentru vizitat dincoace în Santa Cruz! Foarte simpatic orașul, de la bun început a avut un vibe prietenos. Plus: se întinde pe munți foarte abrupți împrejurul portului, alte orașe ar fi zis cu siguranță că nu mai au loc să se întindă.
  • Sere. Kilometri pătrați, hectare, cât vezi cu ochii, sere. De roșii, de banane, de ce vrei tu. Dacă mă-ntrebai pe mine, aș fi zis că taman solul fertil le lipsește agricultorilor de pe Insulele Canare, nu atmosfera de seră. Da-n fine, iaca e invers.
  • Autobuzele am spus că sunt bine puse la punct. Dar nu și punctuale. 15-20min marjă de rezervă.
  • Mâncarea, ca peste tot în Spania, excelentă – mai ales dacă te ții departe de localurile cu meniu în patru limbi străine.
  • Los Cristianos e una din stațiunile de pe Costa Adeje, in sudul Tenerifelor. De departe mai puțin kitch masificat decât în Maspalomas, plaje mișto, mulți italieni for some reason. Loc bun de parapantă.

Cam de-astea, nu are rost să-ntind postarea încă și mai mult de-atâta. Cine mai are întrebări, să-ntrebe.

 

Lectura de weekend (CLXXII)

De când suntem cu toții experți în drept și-n proceduri parlamentare și-n politică… ei bine, abia prin efervescența asta de cunoaștere în științele sociale aplicate am aflat că există o revistă care m-ar fi topit instantaneu acu niște ani, pe când abia descopeream sociologia.

Nu zic, și acuma tot m-a cucerit – dar mai așa, mai ca a doua iubire.

Deci prin urmare: revista Sinteza despre care, cu toate că nu prea-mi place mie că n-are pe niecăier vizibil un colectiv de redacție, știu că îi are printre colaboratori permanenți pe Vasile Dâncu. Care Dâncu, indiferent de calitățile sau afinitățile lui de politician, cred că știe incontestabil câte ceva despre sociologie. Iar la o a doua privire, articolele sunt chiar substanțiale și interesante.

Cu Oscarurile, :(

Vreau musai să țin tradiția cu pronosticurile dar, cum anul ăsta am rămas în urmă cu filmele, va trebui să fiu creativă în abordare.

În loc de scutire medicală: n-oi fi terminat eu de văzut toate filmele din categoriile de interes de la Oscar (Best Picture și Best Foreign Language Film) – da-n schimb am fost la Berlinală și m-am întors cu gura până la urechi de la câte mi-a fost dat să văd. (Asta zic și eu așa, în treacăt, ca să mă laud că am fost). În alte epoci asta ar fi constituit material de minim 3 postări pe Foarfeca, dar în acele alte epoci aș fi avut și timp de scris 😉

În fine: să trecem la subiect, și începem cu Cel mai Bun Film:

  • La La Land – Ăăă… Deci. Pe oriunde te uiți se face tapaj pe La La Land că ar fi cel mai oscariabil. La Foarfeca în schimb a fost unul dintre cele 2-3 filme din viață la care am pus… (*mă și înroșesc de rușine să spun că am făcut vreodată așa ceva*), mă rog, am pus player-ul pe viteză 2x. Frate!, deci toate ca toate, dar eu când văd că împăratul e gol păi poa’ să-l premieze cu 6581 premii BAFTA: eu tot o să zic că împăratul e gol. În cazul nostru: filmul e mediocru cu indulgență. Sigur, nici concurența nu e prea răsărită – dar nici să nu ne urcăm în copac, zic. Punând cap la cap să zicem că are șanse mari, de vreo 70-80% (dar nu 90% cum îl laudă lumea).
  • Arrival – Film bun, regizor prost. Adică ideea super mișto, cu o consultanță de specialitate evidentă, chiar și decent jucate rolurile principale – dar când să se ambaleze filmul să devină mai interesant – pac!, regizorul s-a gândit să taie și să treacă la alt subiect. Cum se ivește vreo ocazie ca să devină mai profund, mai incisiv – cum gata!, destul, să nu speriem publicul de mall. E, și-n felu ăsta a Arrival nu e altceva decât un Hollywood cu pretenții, al cărui singur merit e că aduce în discuția de salon întrebări din domeniul comunicării – ceea ce incontestabil e super mișto. Ah, și muzica. Un 60% zdravăn.
  • Hell or High Water – Filmul e un exercițiu într-un anumit stil, cu o poveste haiducească, cu efectele vizuale deja consacrate, cu tot ce-i trebuie. Nu e rău, dar în nici un caz n-are anvergura sau măcar pretenția de profunzime pe care o aștepți de la cei nominalizați. Nu-mi dau seama de ce a fost nominalizat, dar cred că șansele reale sunt undeva pe la 0%.
  • Manchester by the Sea – Uite aici profunzimea, sau pretenția de profunzime, de care ziceam adineauri. Mă rog, domnului Casey Affleck cred că i se potrivesc mai degrabă roluri precum cel din Asasinarea lui Jessie James, dar asta e deja o chestiune subiectivă. Sunt unele momente în film care chiar vorbesc despre viață și sunt autentice, alte momente sunt artă – în fine, din punctul meu de vedere abia ăsta e un candidat serios. Un 70-80% pe merite proprii, nu pe marketing, ca La La Land.
  • Lion – Nu l-am văzut încă, dar am văzut trailerul și materialul din „Ca-n Filme”, deci mi-am făcut o idee. Încă un exemplu din lunga serie a filmelor emoționante dar de al căror titlu am și uitat. Parcă a mai fost un film cu Dev Patel, ceva cu el singur pe-o barcă (iaca mi-e și lene să-i caut numele), tot din aceeași familie. Nimic rău în asta, mai ales că Lion e și bazat pe ceva poveste reală (ceea ce îi crește șansele) dar dpdv al contribuției artistice… na, slăbuț. 40% șanse estimative, revin cu update când l-oi fi văzut.
  • Hidden Figures – Nici p-ăsta nu l-am văzut încă, numai trailer și ceva comentarii cât să-mi fac o idee. E ceva caricatural în modul în care își prezintă americanii unele părți din trecut, mai ales anii ’50-’60 – caricatural în sensul de desen animat: personajele nu au complexități, nu-s oameni în carne și oase, sunt doar acolo ca să dea replici cu morală. Așa și cu Hidden Figures ăstea, mă și mir că povestea cu negresele care și-au învins epoca abia acuma ajunge să fie arătată la cinematograf. Iar când în sfârșit se arată, e doar o caricatură cu femei care nu fac altceva decât să fie negrese și înfipte. Poveste reală – check; the black struggle – check; contribuție artistică – mediocră. Tot un 40% estimativ.
  • Moonlight – Și nici p-ăsta, tot numai trailer și critici. În schimb ăsta pare făcut din personaje cu trăiri și dileme, calitatea imaginilor și filmarea arată un oareșce simț cinematografic – în fine: îl bănuiesc că ar fi chiar o idee mai remarcabil decât Manchester by the Sea. O să revin cu impresii când l-oi vedea, dar din speculație îi dau și lui niște 70-80% șanse la statuetă.
  • Hacksaw Ridge – Și… se putea?… Un film cu război, soldați, patriotism & etc. Se putea? Nici p-ăsta nu l-am văzut și nici în trailer nu mă încred orbește – dar ce bate la ochi din efectele vizuale e schema de lumini și culori a la Speilberg, aceeași tușă se pioșenie vizuală față de poveștile cu eroii neamului. Unde mai pui că e Mel Gibson la butoane, plus poveste adevărată, plus o poveste care arată potențialul moral superior al SUA – le bifează pe toate! Personal am apreciat sincer că nu a pus în rolul principal vreo vedetă deja tăbăcită – dar pentru contribuția artistică va trebui să văd tot filmul. Până una-alta cred că șansele sunt la un onorabil 50%.

Și să continuăm cu Cel mai bun Film Străin – iar aici e greu.

  • Toni Erdmann – Hhhha! Crecă am mai zis pe-aicea că mi-a plăcut mult, dă speranțe că poate cinematograful german, marele absent de pe scena artistică a lumii, începe să-și revină. N-am nici cea mai vagă idee dacă corespunde criteriilor criticilor de Oscar, dar prin comparație cu câștigătorii din alți ani cred că șansele sunt limitate undeva pe la 70%.
  • The Salesman – Să spun drept: mai am de văzut vreo 30min din el și asta se va întâmpla abia săptămâna viitoare probabil, când vor apărea și subtitrările complete. Când m-am pornit să-l văd nu știam că cele pe care le descărcasem ajungeau numai până la vreo 75% din film, că este un singur tip undeva pe internet care scrie chestiile astea și toată lumea stă după el să le urce pe GitHub. În fine: chiar și așa e un film cu standarde, mi-a plăcut cum a surprins ambivalența societății iraniene în privința victimelor violului. Ce folos însă?, dacă regizorul ăsta a câștigat deja Oscarul cu filmul său precedent (A Separation), așa că nu cred că Academia l-ar premia pe vr’unu de două ori la rând. Deci un 40% prudent, din păcate.
  • A Man Called Ove – Serios? I mean: serios? Adică na, cel mai slab film de pe categoria asta poate concura lejer cu oricare din filmele de Hollywood, dar totuși. Cine l-a propus și de ce? Adică ăsta a intrat în competiție și Sieranevada nu?! Un film de feel-good care se preface că atinge și subiectul imigrației în Suedia dar fără vreo contribuție artistică excepțională. SPER că n-are șanse mai mari de 20%.
  • Deci probabil că bătălia se va da între Tanna și Land of Mine, pe care eu încă nu le-am văzut. Din trailere și din comentarii cred că sunt amândouă la fel de valoroase dpdv al contribuției artistice, mai rămâne să și confirme.

La secțiunea Documentare nici n-am avut timp să mă uit după trailere sau comentarii, dar de pe listă mi-a atras atenția „I Am Not Your Negro” care a fost și la Berlinală – în caz că poate o fi și ăsta un indicator că e ceva de capul filmului.

*

În rest?

Am în realitate foarte mult chef să vorbesc despre cinematograful românesc. Odată ce ai într-un singur an niște vârfuri precum Bacalaureat, Sieranevada, Ana, mon amour… e clar că avem de-a face cu o maturizare sustenabilă ale cărei urmări o să influențeze încă multe generații – iar asta e impresionant și merită amintit. În fine, nu e aici locul să mă lungesc.

 

 

Cel mai mare reproș

pe care i l-aș aduce lui Mircea Badea este că, în câțiva ani de neatenție, a reușit să trivializeze expresia de ”tinerii frumoși și liberi”.

*

Faptul că a prezentat realitatea distorsionat după cum i-a convenit. Faptul că a urlat și s-a scălămbăit fără sens la ore de audiență. Faptul că a înjurat și făcut în toate felurile oamenii care nu i-au convenit. Faptul că s-a sucit, nu o dată, la 180de grade și a pretins că nu s-a întâmplat nimic. Faptul că a otrăvit picătură cu picătură viziunea despre România a zeci de mii de oameni (dacă nu chiar mai mulți). Faptul că a făcut acceptabil discursul jos.
Da, toate astea le poartă în cârcă și, mai devreme sau mai târziu, va răspunde pentru ele.

Dar dacă ar fi ca eu să aleg o singură chestie pe care să i-o bag în ochi, apăi asta ar fi: faptul că din cauza lui există sintagma asta peiorativă cu „tinerii frumoși și liberi”.

Să ne-nțelegem: nu e o sintagmă uzuală, e prea „din cărți” ca s-o folosească cineva în vorbirea curentă. Nu știu de unde a luat-o el personal – dar dacă chiar o fi întâlnit-o undeva, atunci mai mult ca sigur a fost scrisă pe undeva: un blog, un articol de opinie, ceva din sfera asta. Duc raționamentul mai departe: dacă a fost scrisă pe undeva sintagma, păi cel mai probabil într-un text laudativ/ admirativ, sau cel puțin partizan/ aprobator față de tinerețea protestatarilor.

Mai departe.
„Oameni frumoși” am văzut în limbajul urban românesc că se referă la un profil uman larg care se-nvârte vag prin toate vârstele și condițiile sociale, dar tinde spre tineret clasa-mijlocie cu studii superioare. Mai degrabă decât vârsta, însă, determinante par a fi nevoile superioare: nevoia de respect și nevoia de realizare personală. Nevoia de respect de sine vine în diverse forme, de la preferința pentru mâncare bio până la interesul pentru călătorii – iar nevoia de realizare personală (aspirația de a deveni cea mai bună versiune a omului care deja ești) duce la interesul pentru sport/ lectură, la stabilirea și urmarea unor idealuri viruoase, la grija față de societate și mediu, etc.

Sigur: ca peste tot, există și mulți imitatori, mulți care iau aceste materiale și le trivializează prin comerț. Curentul citatelor motivaționale și preocuparea pentru mindfulness la domnișoare… să le zicem pițipoance de corporație sună fals, e disonant, și pe drept le aruncă în ridicol. Sau excesul de floricele drăguuuțe handmade care, odată achiziționate, le fac pe posesoare să se simtă superioare. *Vorbesc aici despre femei pentru că asta e mult mai vizibil; pentru bărbați preocupările astea sunt interpretate drept „feminine” așa că au fost urgent izolate laolaltă cu Otravă și compania.

Revenind însă la Badea și tinerii lui frumoși: a pus în aceeași oală și pe cei superficiali, și pe cei care chiar se preocupă de calitatea vieții lor. Oamenii discreți, care și-au zidit o bulă de confort, fără stridențe, cu prieteni de același fel, cu un job acceptabil, cu posibilități și orizonturi deschise – și care, ca să-și protejeze bula atât de greu pusă la punct, evită să se amestece cu „restul”. Ar mai fi multe de zis ca să-i zugrăvim în detaliu pe „oamenii frumoși” ai orașelor României, dar cert e că ei sunt până una-alta cei care rezonează cel mai tare atunci când guvernanții fac câte o măgărie – deci, prin urmare, sunt și cei care tind să și iasă pe la proteste. Că nevoie superioare, idealuri, etc. Iar faptul că sunt numiți „frumoși” e că… așa i-a prins vremea. S-a tot propagat cuvântul ăsta, în lipsă de altceva mai potrivit, încă de minim 10 ani – în relatări despre participanții pe la festivaluri, pe la voluntariate, pe la inițiative constructive – și așa a rămas.

Prin urmare sintagma de „tineri frumoși și liberi” are așa:

  • O parte care e adevărată empiric („tineri”)
  • O parte care e o titulatură bazată pe tradiție, fără explicație concretă („frumoși”)
  • Și o parte care e cam redundantă („frumoși” în sensul descris mai sus include „liberi”) dar care subliniază o chestie care duce spre libertatea de a avea și exprima păreri politice.

Și ce-a făcut deci Mircea Badea?
Păi a făcut posibil ca, prin folosirea de către alții, nechibzuit și nefiltrat, a sintagmei sale, să arunce la grămadă în derizoriu fix oamenii care mișcă lucrurile înspre bine în societatea românească. Având o asemenea sintagmă la îndemână, orice urangutan de pe internet poate să-i închidă gura, să râdă în față, să-l pună la punct pe studentul simpatizant de USR, pe corporatistul care dă share la manifeste politice, pe fata care aduce ceai cald la protestatari, pe cuplul care a ieșit la vot din convingere cetățenească – și tot așa mi departe, în mii de ipostaze. „Hă-hă!, ce caraghioși! Ăștia n-au una de-un leu dar se dau tineri frumoși și liberi pe internet! Marș bă de-aici!”. Cam așa sună.

Mă abțin de la a-l înjura la schimb pe Badea dar trebuie să recunoaștem că, chiar și cu o așa mică feliuță cum e asta, reușește să facă mult rău și să polarizeze și mai tare societatea între cei din bule și cei din afară.