Home Schooling

Văd că e de mare actualitate subiectul, iaca pot să zic, de sus, că „eu deja m-am exprimat pe tema asta încă de hă-hă-hăă-toamna!”

Plus, o continuare încă și mai bine structurată aici.

Iar dacă mă-ntreabă careva, atunci să se știe că nu mi-am schimbat părerea deloc – atâta doar că azi, după mai bine de 6 ani, aș nuanța-o cu mai mult accent pe ideea că în educația copilului trebuie musai incluse și provocările legate de adaptabilitate. Că nu învață numai matematică și istorie, ci învață, la o adică, și cum să răzbească prin situații care nu-i plac, prin conjuncturi dificile, chestii de-astea. Nu atât să ia 10 la biologie, cât să înțeleagă singur copilul că cea mai eficientă cale pentru el e să facă de-un 7 sau de-un 5 în așa fel încât să aibă timp și liniște să se ocupe de ce-i place. Iar asta înseamnă, pe fondul problemei, a-l îndemna pe copil să-și facă un plan și-o strategie, să discearnă ce e important pentru el și să poată justifica ce anume trece pe plan secund.

Sigur, există și posibilitatea ca odată scos din societate, să-i poți garanta copilului o viață întreagă în clopotul de catifea moale, încât să n-aibă nevoie niciodată de skill-urile de care ziceam. Sigur, se poate și așa. Pentru noi restul însă… nu e o idee pe care să ne-o putem permite.

Foarfeca

Cine a mai trecut pe aici prin noiembrie-decembrie știe de unde mi se trage acest „cârlig” cu tema educației acasă. A durat ceva, dar uite că s-a copt și e gata de lansare într-un articol adevărat.
Mno.
Datele de pornire sunt așa: ai un copil, vine vremea să-l dai la școală, vezi că niciuna din școlile disponibile nu corespunde criteriilor tale. Pe de altă parte, educația e obligatorie [minim 8 clase, spre exemplu], deci obligația minorului devine obligația părintelui. Ce faci? Ei bine, în unele țări [SUA, de exemplu] poți să faci cerere să-ți „școlești” copilul acasă – iar dacă îndeplinești anumite criterii, calea e deschisă, copilul nu mai trebuie să meargă la școală. Cine vrea amănunte despre procedură, să se uite aici – în articolul de față vorbim numai despre principiu.

Deci întrebarea e așa: o fi bun sau o fi rău?

View original post 413 more words

Burkini

Vin și eu, la spartul târgului, cu părerea mea în discuția despre burkini.

În primul rând: discuția legată de burkini propriu-zis, adică de costumul de baie propus pentru femeile musulmane, e o falsă discuție.
Am fost de curând la plajă pe litoralul belgian la Marea Nordului. Din toată mulțimea de pe plajă aș estima că minim 25% din femei erau musulmane învăluite în rochii largi în straturi și cu batic pe cap. Poate că nici nu m-aș fi gândit să mă uit cu atenție la câte femei învăluite sunt/ cum sunt/ ce fac dacă nu ar fi ieșit ele singure în evidență prin aceea că… s-au băgat toate cu tot cu îmbrăcăminte și cu văluri direct în apă.
În parte fie zis, segregarea pe vârste e foarte clară, în patru etape: fetele pre-pubere sunt copii ca toți copiii, aleargă în chiloți și se hârjonesc; de la pubertate și până la maternitate tinerele pur și simplu dispar de pe radar, foarte puține sunt la plajă, și încă și mai puține intră în apă; abia maternitatea, copiii de vârstă mică, le eliberează paradoxal pe femeile musulmane și le permite, sub pretextul jucatului cu copiii, să se hârjonească pe plajă și în apă – înveșmântate însă în orice caz; în fine, odată crescuți copiii și femeile îmbătrânite, mi ales dacă nu au nepoți, femeile nici nu se mai arată la plajă.
Revenind însă, ce vroiam să remarc: cu sau fără costumul special burkini, femeile musulmane vor intra în apă așa cum li se pare lor acceptabil să intre – cele mai multe, iată, direct în hainele de stradă. Legea cu interzicerea burkini prezintă așadar încă o hibă: polițaii din Cannes, cei care au apărut în poze obligând o femeie să se dezbrace – ei bine, ăia ce-or să facă dacă o văd pe una în haine de stradă? Hainele cu care ea bineînțeles că va rămâne și în apă și pe uscat – dar totuși sunt haine de stradă, nu sunt burkini, și deci nu sunt obiectul interdicției.
*Observație: polițistul însuși, el personal, nu are nici o vină în toată povestea, el e nevoit să-și facă meseria și să aplice legea. Legea e cea care trebuie făcută cu cap.

În al doilea rând: discuția din jur este foarte vocală și pe alocuri isterică, dar eu până acuma nu am reușit să aud decât un singur argument de bun simț. Întrebarea, justificată după părerea mea, este de ce legea le pedepsește tot pe femei, după ce că ele sunt oricum victime?
Lăsându-le la o parte pe cele care poartă văl din convingere (și cu care tratăm separat), rămâne totuși o mulțime semnificativă între ciocan și nicovală: bărbatul acasă, imamul, familia le obligă să poarte văl – iar odată ce-l poartă sunt, iată, pedepsite. În ce univers se poate numi asta dreptate? De ce nu s-a gândit nimeni să meargă la rădăcina răului, să facă posibilă și pedepsirea celor care le obligă pe femei să se comporte într-un anumit fel?

În fine, în al treilea rând: înțeleg perfect în principiu, dar fără să fiu complet de acord, fundamentul pe care se bazează legea franceză. Da domle, trăim într-o cultură deschisă în care vrem să ne vedem la față unii pe alții, fără ca unii membri să fie izolați în spatele unor văluri. Dincolo de asta, dacă a) femeia poartă văl din convingere – atunci se poate contraargumenta cu faptul că societatea franceză este una laică, în care manifestările religioase sunt pentru viața privată; sau dacă b) femeia poartă văl fiind constrânsă – atunci se poate contraargumenta cu faptul că asemenea constrângeri atentează la libertăți fundamentale și nu au ce căuta într-o societate precum cea franceză.
Astea fiind zise însă, vălul se dovedește a fi un punct foarte fierbinte între politică și religie. Ideea de reciprocitate, de exemplu – așa cum europencele își pun văl când ajung în țări arabe, așa și femeile arabe… – este una la îndemână, însă greșită. Reciprocitatea nu poate exista, pentru că pentru europence punerea unui văl e un gest de complezență fără valoare, în vreme ce la schimb s-ar cere renunțarea la văl, un gest care ar merge împotriva religiei, a familiei, a societății natale. Nu se poate face troc pe planul ăsta.

Dar da, revenind la al doilea punct: este un „lux teoretic” să vorbim despre necesitatea interzicerii vălului ca și cum toate femeile musulmane ar fi stăpâne pe soarta lor și pe identitatea lor. Nu-s. Și atunci e cu atât mai nedrept să vezi bărbați musulmani pe stradă vara, cu burta revărsată din maieu, în șlapi și cu pantaloni scurți – înconjurați de mame, soții și surori îmbrobodite în jerseuri negre și cu ghete în picioare (VARA!)… și tot ei să scape nepedepsiți din toată afacerea cu burkini. Nu e drept, nu așa se restabilește ordinea în lume.

Koninkrijk België (V)

N-am mai scris demult la seria asta și iarăși s-au strâns câteva episoade demne de povestit.

Să zic în primul rând că am descoperit seria de cărți Xenophobe’s Guide din care am citit până acuma de olandezi, belgieni și spanioli. Spoiler alert: unele din volume sunt mai comic scrise decât altele, dar toate au dreptate. Iar legat de belgieni se zice că au o influență franceză care se vede într-un fel de savoire vivre abordat cu bun gust (confirm) – dar și pe alocuri scoate colții zgârcenia olandeză (confirm). Se bat amândouă cap în cap, dar cumva coexistă. În plus față de asta, mai am 2 exemple din seria belgienilor seduși de propria țară, ce extraordinară e Belgia.

Așadar.

  1. O colegă de birou, născută și îmbătrânită în Bruxelles: i-am menționat în treacăt ceva despre aeroportul din Antwerpen. A căscat ochii mari că iaca ea nu știuse că există aeroport în Antwerpen. Eu îi confirm de zor că „da, păi sunt curse spre Hamburg, spre Miami, alea” – la care ea, după o secundă de tăcută cugetare: „ia uite! așa țară mică ce suntem și avem PATRU aeroporturi!!!”
  2. Nu știu dacă am pomenit vreodată despre modul senin și inconștient cu care scot din ei niște remarci… cel puțin imperialiste (dacă nu direct rasiste). Cum ar fi remarca unei domnișoare care a comentat despre un tunel din oraș că „nu prea vezi albi pe-acolo”. N-a zis-o nici cu dezgust nici cu frică, a constatat un adevăr până la urmă – dar l-a spus într-un mod în care numai un belgian ar putea s-o spună, delimitându-se senin de „ceilalți”.
  3. Te duci în club să dansezi, sau la cinematograf să te uiți la un film. În ambele cazuri ai acces la băuturi (mai ales în club vrei să te și hidratezi). Ei bine: toaleta costă 40c, indiferent ce pretenții ai putea avea tu. N-am înțeles neam logica celor 40c (mai ales în club, trebuie să te cari cu portofelul după tine, numără monezile, stai că n-are rest…) și mai ales mi se pare extrem de urât, ca gest. Nu mai zic că în felul ăsta a apărut logic toaleta paralelă a băieților, în colțul terasei clubului. Ce de prost gust din partea patronilor clubului. Și ai cinematografului, că veni vorba.
  4. O chestie care m-a cucerit complet: mergând din butic în butic să-mi găsesc o rochie pentru oareșce sindrofie, colțul destinat companionilor (că na, e cam clar că vin femei însoțite de parteneri) este echipat ba cu șampanie, ba cu cafea, mini-eclere, praline, căpșune umplute cu piper și ciocolată… și musai ziare. Să aibă oamenii cu ce-și trece vremea până termină doamnele de probat. Și nu, n-am fost nici pe departe în palate scumpe.
  5. În săptămâna dinaintea începerii școlii, în cartierele semi-rezidențiale din oraș se închid multe străzi, cam toate străzile de care se poate dispensa cartierul, în vederea ocupării lor de către copii. Să aibă copiii unde să se dea cu trotineta, să deseneze pe asfalt, alea. Iar dacă locatarii străzii se hotărăsc că vor o petrecere în perioada aia (și de cele mai multe ori se hotărăsc că vor), atunci municipalitatea iese la interval cu corturi, scaune, mese, subvenții, aprobări – tot ce trebuie pentru ca lumea să iasă pe uliță și să se socializeze. Iar oamenilor le place, chestia asta se întâmplă de minim 2-3 ori pe an, stau oamenii până târziu noaptea cu un grătar și-o bere sub nas, se cunosc între ei, e destul de mișto chiar.

Deci, da. Nu mai e mult până se face anul de când am venit, dar Belgia și cu mine începem să ne acomodăm una cu alta. Verile, mai ales alea reușite ca asta, ajută🙂

 

Love to hate (II)

Comentam în postarea anterioară despre cât dezevantaj induc stereotipurile negative – şi am ales să exemplific bazându-mă pe ce-am observat la cunoştinţle mele active în domeniul astrologiei. În fond însă n-am făcaut mare lucru – orice stereotip negativ aduce în dezavantaj pe acela care îl poartă: dacă eşti român perceput ca hoţ în Vest; dacă eşti musulman perceput ca jihadist în România; dacă eşti inginer perceput ca plictisitor printre artiști; dacă eşti femeie blondă percepută ca prostuţă la o petrecere de firmă. Etcetera.

Doar că, dacă ziceam doar „stereotipul negativ îl aduce în dezavantaj pe cel vizat”, aş fi fost Captain Obvious – şi nici n-aş fi putut nuanţa paralela următoare:

La fe ca zodiile, şi naţiile lumii se bucură de stereotipuri. Sigur, cu cât ai mai mult loc de întors, cu atât se folosesc mai multe cuvinte şi devine mai nuanţată descrierea – dar, fix la fel ca în exemplul cu zodiile, primul cuvânt e cel care dă tonul. Cum ar fi:

  1. Francezii: rafinaţi.
  2. Nemţii: ordonaţi.
  3. Englezii: politicoşi.
  4. Ruşii: beţivi.
  5. Italienii: gălăgioşi.
  6. Spaniolii: pasionali.

După cum se vede, unele popoare scapă mai uşor decât altele. Iar urmările se văd încă de la aeroport: paşaportul meu românesc îmi aduce „bun venit”-ul standard regulamentar cu zâmbet profesional; colegului de cameră însă paşaportul lui îi aduce uneori şi un salut sincer de bun venit, ca bonus.

Şi totuşi aş vrea să zic câteva cuvinte în plus despre nemţi. Că am intrat în ultima vreme, din coincidenţă, în contact cu multe critici bazate fix pe asta: că vai ce riguroşi sunt, vai ce exasperant de ordonaţi, că nu se poate respira, că pentru ei eşti un nimic pe o listă, că până şi bucătăria lor e crispată şi dură, până şi florile din glastră sunt aspre (! nu exagerez, chiar asta a fost o impresie de călătorie a unei cunoştinţe), că… în fine, s-a prins ideea. Așa că mă văd în situaţia ingrată (de care m-am mai plâns şi cu alte ocazii) în care ori îmi ţin gura, încuviinţând tacit faptul că Germania e o ţară de toată jena – ori aduc nişte observaţii de îndulcire, moment în care e clar că sunt o reacţionară nazistă, ce să mai? Ceea ce e şi normal: doar sunt o ingineră blondă care a trăit în Germania şi vorbesc în continuare limba zilnic, clar mă potrivesc în profil. Mai mult decât atât: ocupându-mi timpul cu reechilibrarea unor critici neîntemeiate, nici nu apuc să le mai zic pe-ale mele.

Ce să zic? În Germania am petrecut nişte 6 ani în care m-am simţit excelent, revin mereu cu plăcere la Berlin, la Hamburg, la emisiunile și radiourile preferate, abonamentul la revista preferată a venit după mine în Belgia, mi-e uneori dor de eficienţa birocraţiei (cu toate că va fi mereu exasperantă) – şi, în general, intru în viteză de croazieră şi mă relaxez fizic odată ce ajung pe teritoriu german: nu mai trebuie să stau cu ochii-n patru şi cu urechile ciulite prin gări sau prin magazine, lucrurile au o logică aşa de firească încât pot să nimeresc autobuzul potrivit sau ieşirea din mall şi dacă umblu cu ochii în telefon. Însă faptele astea enumerate nu produc automat o ierarhie cu alte țări, în care lucrurile ar fi prin urmare mai mult sau mai puțin bune, și nici nu exclud calitatea vieții pe alte meleaguri. Pur și simplu descriu o pătrățică dată.

*

Și ajung să mă-ntreb încă o dată, așa cum mă trezesc întrebându-mă adesea în ultima vreme:

Domle, chiar nu mai există oameni indiferenți pe lumea asta?

Indiferenți în sens de lipsă de opinie (și lipsa interesului de a avea o opinie sau un sentiment față de obiect). Indiferența aia benignă, aproape simpatică, însoțită un interes moderat față de lumea din jur – dar fără a căuta ajungerea nemijlocită la o opinie, și fără a deschide vintrele cele mai adânci ale sentimentelor personale. Pur și simplu să fim, să existăm toți unii pe lângă alții (și, dacă se poate, împreună cu alții) – și gata. Omenirea n-o să sufere o pierdere incalculabilă dacă noi nu ne formulăm o opinie, nici dacă fiecare obiect din jur nu ne provoacă un sentiment acut.

E ca și cum un copil ar merge la magazinul de jucării și s-ar uita pe raft, ar vedea o jucărie care nu-i place, și ar începe să urle dintr-o dată și să plângă că ce urâtă e jucăria aia, vai, dumnezeule, ce jucărie urâtă!, să n-o mai văd, auăleu, mama!

 

 

Love to hate (I)

Am în cap un argument, a point, pe care vreau să-l fac însă m-am gândit mai bine şi mi-ar fi mai uşor să-l bazez pe o analogie. Cu alte cuvinte: postarea de faţă, deşi constituie un argument în sine, e pusă aici cu un scop ulterior  după cum se va vedea în episodul următor.

Prolog: Când eşti nou într-un oraş şi eşti în căutare de prieteni, atunci experienţa personală m-a învăţat că e bine să ţin mintea deschisă şi să mă expun la multe experienţe şi medii diferite, fără discriminare; din mulţimea de oameni cunoscuţi s-or alege vreo 2-3 care or rămâne lipiţi, şi ăia sunt suficienţi pentru început. Aşa se face că în Antwerpen aicea am ajuns să cunosc şi destule ciudăţenii, inclusiv vreo 2 vrăjitoare cu acte în regulă – adică una citeşte în Tarot online live, alta are o şcoală online de vrăjitorie. Relaţia dintre Foarfeca şi credinţele mistice ale doamnelor vrăjitoare (precum şi părerea mea sinceră despre activitatea lor) sunt material pentru o eventuală postare viitoare – dar până una-alta ar fi mega ipocrit din partea mea, ca umanistă, să respect şi să accept toate religiile şi sectele cu care intru în contact, ridiculizând în acelaşi timp taman astrologia şi/ sau vrăjitoria.

O să zicem deci aşa: mulţi oameni de pe lumea asta au nevoie de o viaţă spirituală; unii o îndeplinesc prin practicarea unei religii, alţii prin meditaţie – iar alţii, iată, prin calcule astrologice. Când doamna vrăjitoare îmi explică despre ritualul ei de lună nouă, informaţia care ajunge la mine se rezumă strict la „iaca sunt oameni pe lumea asta care fac ritualuri de lună nouă. ce interesant din partea lor”.

Acestea fiind stabilite, să intrăm niţel în sistemul propus de astrologie, că am eu o chestie de comentat. Mai exact, o chichiţă care ţine de zodii.

Toată lumea ştie: tradiţia zice de 12 zodii, fiecare guvernată de câte un corp ceresc – iar din cauza proprietăţilor acelui corp ceresc, nativii zodiei au anumite trăsături. Mai exact – şi pe foarte scurt – conform primului site găsit pe Google (că oricum toate sunt de acord între ele):

  1. Berbec: curajos.
  2. Taur: stabil.
  3. Gemeni: minte ascuţită.
  4. Rac: timid.
  5. Leu: orgolios.
  6. Fecioară: practic.
  7. Balanţă: diplomat.
  8. Scorpion: magnetic.
  9. Săgetător: nesupus.
  10. Capricorn: înţelept.
  11. Vărsător: creativ.
  12. Peşti: idealist.

Citind lista obiectiv (adică nu căutând doar propria zodie) se vede aşa: toată lumea are complimente în afară de rac, leu şi eventual săgetător. Sigur, in all fairness, dacă e să dezvoltăm la mai mult de o trăsătură, toată lumea primeşte echitabil şi de bine şi de rău – dar aici ne referim numai la primul cuvânt, ăla care determină stereotipul pe mai departe.

Cu alte cuvinte: odată ce i-ai spus astroloagei că eşti în Peşti, tot ce vei face/ spune de la acel punct încolo, ea va da din cap înţelept că „da, păi vezi?, eşti un idealist cu inima curată, te pasionezi de chestii!”. Eşti jurnalist? Artist? Avocat? Păi clar!, urmezi idealuri, astrele ţi-au dictat soarta! Eşti tâmplar? Cu siguranţă eşti un tâmplar artist. Eşti programator? Ei, lasă că ştie ea că în adâncul sufletului tău tu eşti un idealist ca Mr. Robot, vrei să salvezi lumea.

I-ai spus astroloagei că eşti în Rac? La fel, tot ce faci de aici încolo are drept cauză şi scop faptul că tu eşti un timid vulnerabil. Chiar dacă tu eşti un politician de succes, remarca vrăjitoarei va fi „ia uite!, a învăţat să-şi învingă timiditatea!” – sau dacă nu şi nu, atunci îţi găseşte ea un ascendent care să explice glitch-ul.
A se observa că, dacă unul din Peşti s-a apucat de politică, atunci asta are de-a face numaidecât cu dorinţa lui idealistă de a face lumea mai bună. Timiditatea intră în discuţie numai atunci când vorbim de Raci.

Aşadar există vreo 3 zodii care, pentru cei care se ţin de astrologie, n-au nici o şansă să stârnească simpatie sau de admiraţie. Eşti Leu şi ai avut de zis ceva într-o şedinţă? Normal, orgoliosule, trebuie tu musai să străluceşti! Eşti Leu şi nu ai zis nimic într-o şedinţă? Normal, te pisiceşti ca să te întrebe lumea special pe tine ce părere ai! Eşti Săgetător şi nu ţi-ai sunat părinţii de aniversarea cununiei lor? Normal, tu eşti un dificil nesupus, evident că nu te-ai fi gândit să-i suni. Eşti Săgetător şi ţi-ai sunat părinţii de aniversarea cununiei lor? Ai îmbătrânit, eh?, preferi să le zici ce vor să audă, că dacă faci ca tine iarăşi se lasă cu scandal…

*

În teorie, treaba asta e un detaliu care nu ar trebui să conteze. În realitate însă, ideea n-o face ea două parale – dar dacă o trâmbiţează persoane care contează… atunci se schimbă problema. Sunt oameni şi oameni cu care intri în contact în tot felul de contexte: c-o fi şeful, c-o fi educatoarea lu’ ăla micu’, c-o fi soacra, sau soţul prietenei cele mai bune – dacă părerea lui despre tine are un efect direct asupra vieţii tale, atunci lucrurile stau prost.

*

Cel mai bine nici nu zici în ce zodie eşti – sau măcar zici la derută că Gemeni.

(VA URMA)

Lectura de weekend (CLXVII)

Numa` bine că s-au terminat JO de la Rio și e momentul de bilanțuri, precum și un bun prilej de a arunca o privire înainte, spre 2020.

Fusei în vacanță, (II): Slovenia

Ăsta e de fapt articolul din cauza căruia am decis să scriu două postări: dacă aș fi scris o singură postare, atunci partea despre Slovenia ar fi eclipsat complet și prin lungime și prin intensitate partea cu Croația, ceea ce ar fi fost super nedrept.

Pe scurt? Croația mi-a plăcut mult, și am spus despre ea că e o excelentă destinație de vacanță cu palmieri și plajă. Cealaltă jumătate a adevărului este că Slovenia, fiind ca peisaj și cultural mai aproape de acasă, m-a cucerit fără preaviz încă de la prima vedere, complet dată pe spate am fost. Poate și pentru că nu venisem cu nici o prejudecată, nu mă așteptam la nimic.

Ce să zic? Am început ziua pe Krk, ba chiar am făcut și plajă și turism până bine spre dup-amiază, am avut timp de leneveală – după care am mers întins (cu oareșce aventuri chiar) și am ajuns seara pe întuneric în Bled. Schepsisul e că n-am apucat să văd mare lucru din Slovenia înainte să se întunece, iar abia a doua zi, la trezire, s-a dezvăluit peisajul. Bled fiind într-o rezervație naturală, iar pe mine munții făcându-mă în general foarte fericită… și mai fiind și vreme frumoasă…  n-am avut cuvinte. Sunt sate de oameni veseli, case îngrijite cu flori la fiecare gemuleț, munți spectaculoși, animale de gospodărie, infrastructură turistică foarte primitoare – în fine, un stil care e frumos fără a fi intimidant, pitoresc fără a fi neglijent.

IMG_20160813_084629922

Bled este turistic, m-a prevenit lumea de la bun început – și oricum era de așteptat, având în vedere că e cea mai cunoscută poză a Sloveniei (am luat prima poză de sus de pe net, că din păcate n-am avut avion personal din care să fac și eu una la fel – iar fără perspectiva asta poate nu recunoaște lumea locul) cu insula aia cochetă. Dar surpriză! Hoarda de turiști nu e compusă din proletari veniți cu familia să mănânce grătare la munte, ci mai ales din oameni cu chef de sport.
Dimineața la 8:30 hoarda de turiști era la jogging împrejurul lacului – iar înotătorii cei mai disciplinați erau deja cu neoprenul pe ei în apa rece ca gheața, în drum spre bisericuţa de pe insulă. Și-atunci stau și mă gândesc: dacă tot e să vină mase de turiști, păi ăsta e răul cel mai mic, de-ar fi toți așa!

Lângă Bled e un defileu mișto, iar vizitarea lui a fost singura chestie care s-a simțit mai „turistică”: am plătit bilet la intrare și am stat la coadă.

IMG_20160812_115149184

În fine, în Bled n-am stat așa mult, am preferat o zonă mai înăuntrul parcului național Triglav, așa că am ajuns la Bohinj (fără vreun motiv mai acătări decât că văzusem pe hartă că ar fi un lac mai mare acolo, și, dacă nu are un nume răsunător precum Bled, am zis că o fi ceva de capul lui pentru mine). Excelentă decizie. Ce ziceam că le place croaților sportul? Păi la sloveni, ajutați fiind de combinația lac+munte, oferta a fost așa: înot, kayak, barcă, SUP pe lac, mountain biking primprejur și rafting pe râuri, cățărări pe stânci și paragliding printre – asta pentru că tradționalul urcat pe munte e de la sine înțeles, iar pescuitul și nordic walking-ul eu nu le pun la sporturi.

Din toată oferta am optat pentru drumeție (asta era în plan de la bun început și necesita cel mai mult timp, n-am vrut să renunț nici moartă), înot şi bicicletă. Orice sport făcut cu un asemenea fundal este o plăcere aşa că n-are rost să detaliez evidenţele, tot ce pot să zic e că sunt condiţii pentru orice nivel, pentru orice pretenţii şi posibilităţi, ceea ce face lucrurile prietenoase şi accesibile.

Aş vrea să insist însă niţel pe tema cu drumeţia. Alpii sunt pietroşi, şi te iau din prima pieptiş, fără menajamente. Ce mi-a plăcut mult e că pe traseu am avut 2 cabane din alea gospodăreşti de munte (cu sursă de apă, mâncăruri gătite, cafea – toate minunate), plus încă un refugiu înainte de ultimul asalt pe vârf, iar semnalizarea traseului mi s-a părut exemplară. Ca nuanţă: traseele slovene mi-au părut a avea tot ce mi-aduc aminte că le-ar fi lipsit traseelor din munţii patriei în termeni de amenajări şi siguranţă – fără a fi exagerat de pieptănate, ca cele nemţeşti. Un punct de optim bine găsit. În rest? Peisaje care au meritat efortul.

IMG_20160813_152855107

Alte observaţii random despre Slovenia, înainte să mă lungesc:

  • Ce-am zis că traseele montane slovene sunt tot ce-ar putea deveni traseele româneşti? În general, cam tot ce-am văzut în Slovenia (aspect, servicii, infrastructură, calitate) este ceea ce ar putea fi România dacă ar fi – asta a fost senzaţia, sâcâitoare şi permanent reconfirmată, pe care a avut-o de la bun început. Colţurile transilvănene sau bucovinene care ne plac tuturor? Păi multiplicate x n şi generalizate.
  • Altă senzaţie care mi-a plăcut (şi pe care mi-au confirmat-o şi surse independente): ca popor sunt oameni veseli, care-şi văd de treabă, şi nu-şi propun să impresioneze pe nimeni. Aşa se face că, deşi sunt fizic mai aproape de Italia (decât amicii croaţi) şi au graniţă lungă cu Austria, nu ai senzaţia de ţară copleşită cultural de influenţa vecinilor mari. Nici în limbă, nici în bucătărie, nici în port în general. Da, Ljubljana e un oraş tipic habsburgic (deci e rudă şi cu Clujul şi cu Cracovia), da-n rest slovenii îşi văd de ale lor şi nu-ţi bagă pe gât nici şniţele nici pizza.
  • Iar apropo din nou de mâncare: ziceam de croaţi că nu ştiu ce-or fi făcând cu toate măslinele. Ei bine, nu cred că în Slovenia creşte măcar vreo măslină, dar pe mesele restaurantelor am găsit ulei cel puţin decent. Contrastul cu vecinii sare în ochi.
  • Altă comparaţie cu Croaţia: în Croaţia am văzut sate care în mod evident s-au convertit recent la a trăi exclusiv din turism: apartamente de închiriat peste tot, mașini cu numere străine la fiecare poartă, case în construcție care clar vor avea tot destinație turistică. Ceea ce duce la bănuiala inevitabilă că acolo nu trăiește de fapt nimeni, și că iarna satele alea sunt pustii – bănuială confirmată apoi când te uiți în curțile caselor, nu par să aibă animale sau chestii necesare unei gospodării adevărate. Complet invers în munții sloveni: ai senzația că chiar stai la oamenii ăia în case, că ți-au făcut loc și te primesc cu drag în viața lor – de-aia nici nu par prea preocupați de procedurile de cazare/ decazare/ prezentare pașapoarte/ taxa de turist/ etcetc. Ei au de fapt treburile lor prin gospodărie, tu ”lasă cheia în ușă când pleci”.

IMG_20160815_111432077

Cred că o să mă opresc aici cu osanalele, că s-a prins ideea. De dragul completitudinii mai trebuie să menționez Ljubljana care bineînțeles că mi-a plăcut, am zis mai sus că e oraș habsburgic și cu asta cred că am cuprins esența – avertizarea însă e că e un oraș micuț, 120.000 de locuitori, deci fără material de studiu pentru mai mult de-un weekend. Se cunoaște însă că locuitorii au o bună calitate a vieții, fiind la fel de relaxați precum restul popoarelor de la Mediterana, însă parcă mai hărnicuți și mai atenți la detalii. Era închis la muzeul național de istorie atunci când aș fi avut timp să-l vizitez, așa că presupun că va trebui să revin.