Lectura de weekend (CLXXII)

De când suntem cu toții experți în drept și-n proceduri parlamentare și-n politică… ei bine, abia prin efervescența asta de cunoaștere în științele sociale aplicate am aflat că există o revistă care m-ar fi topit instantaneu acu niște ani, pe când abia descopeream sociologia.

Nu zic, și acuma tot m-a cucerit – dar mai așa, mai ca a doua iubire.

Deci prin urmare: revista Sinteza despre care, cu toate că nu prea-mi place mie că n-are pe niecăier vizibil un colectiv de redacție, știu că îi are printre colaboratori permanenți pe Vasile Dâncu. Care Dâncu, indiferent de calitățile sau afinitățile lui de politician, cred că știe incontestabil câte ceva despre sociologie. Iar la o a doua privire, articolele sunt chiar substanțiale și interesante.

Cu Oscarurile, :(

Vreau musai să țin tradiția cu pronosticurile dar, cum anul ăsta am rămas în urmă cu filmele, va trebui să fiu creativă în abordare.

În loc de scutire medicală: n-oi fi terminat eu de văzut toate filmele din categoriile de interes de la Oscar (Best Picture și Best Foreign Language Film) – da-n schimb am fost la Berlinală și m-am întors cu gura până la urechi de la câte mi-a fost dat să văd. (Asta zic și eu așa, în treacăt, ca să mă laud că am fost). În alte epoci asta ar fi constituit material de minim 3 postări pe Foarfeca, dar în acele alte epoci aș fi avut și timp de scris 😉

În fine: să trecem la subiect, și începem cu Cel mai Bun Film:

  • La La Land – Ăăă… Deci. Pe oriunde te uiți se face tapaj pe La La Land că ar fi cel mai oscariabil. La Foarfeca în schimb a fost unul dintre cele 2-3 filme din viață la care am pus… (*mă și înroșesc de rușine să spun că am făcut vreodată așa ceva*), mă rog, am pus player-ul pe viteză 2x. Frate!, deci toate ca toate, dar eu când văd că împăratul e gol păi poa’ să-l premieze cu 6581 premii BAFTA: eu tot o să zic că împăratul e gol. În cazul nostru: filmul e mediocru cu indulgență. Sigur, nici concurența nu e prea răsărită – dar nici să nu ne urcăm în copac, zic. Punând cap la cap să zicem că are șanse mari, de vreo 70-80% (dar nu 90% cum îl laudă lumea).
  • Arrival – Film bun, regizor prost. Adică ideea super mișto, cu o consultanță de specialitate evidentă, chiar și decent jucate rolurile principale – dar când să se ambaleze filmul să devină mai interesant – pac!, regizorul s-a gândit să taie și să treacă la alt subiect. Cum se ivește vreo ocazie ca să devină mai profund, mai incisiv – cum gata!, destul, să nu speriem publicul de mall. E, și-n felu ăsta a Arrival nu e altceva decât un Hollywood cu pretenții, al cărui singur merit e că aduce în discuția de salon întrebări din domeniul comunicării – ceea ce incontestabil e super mișto. Ah, și muzica. Un 60% zdravăn.
  • Hell or High Water – Filmul e un exercițiu într-un anumit stil, cu o poveste haiducească, cu efectele vizuale deja consacrate, cu tot ce-i trebuie. Nu e rău, dar în nici un caz n-are anvergura sau măcar pretenția de profunzime pe care o aștepți de la cei nominalizați. Nu-mi dau seama de ce a fost nominalizat, dar cred că șansele reale sunt undeva pe la 0%.
  • Manchester by the Sea – Uite aici profunzimea, sau pretenția de profunzime, de care ziceam adineauri. Mă rog, domnului Casey Affleck cred că i se potrivesc mai degrabă roluri precum cel din Asasinarea lui Jessie James, dar asta e deja o chestiune subiectivă. Sunt unele momente în film care chiar vorbesc despre viață și sunt autentice, alte momente sunt artă – în fine, din punctul meu de vedere abia ăsta e un candidat serios. Un 70-80% pe merite proprii, nu pe marketing, ca La La Land.
  • Lion – Nu l-am văzut încă, dar am văzut trailerul și materialul din „Ca-n Filme”, deci mi-am făcut o idee. Încă un exemplu din lunga serie a filmelor emoționante dar de al căror titlu am și uitat. Parcă a mai fost un film cu Dev Patel, ceva cu el singur pe-o barcă (iaca mi-e și lene să-i caut numele), tot din aceeași familie. Nimic rău în asta, mai ales că Lion e și bazat pe ceva poveste reală (ceea ce îi crește șansele) dar dpdv al contribuției artistice… na, slăbuț. 40% șanse estimative, revin cu update când l-oi fi văzut.
  • Hidden Figures – Nici p-ăsta nu l-am văzut încă, numai trailer și ceva comentarii cât să-mi fac o idee. E ceva caricatural în modul în care își prezintă americanii unele părți din trecut, mai ales anii ’50-’60 – caricatural în sensul de desen animat: personajele nu au complexități, nu-s oameni în carne și oase, sunt doar acolo ca să dea replici cu morală. Așa și cu Hidden Figures ăstea, mă și mir că povestea cu negresele care și-au învins epoca abia acuma ajunge să fie arătată la cinematograf. Iar când în sfârșit se arată, e doar o caricatură cu femei care nu fac altceva decât să fie negrese și înfipte. Poveste reală – check; the black struggle – check; contribuție artistică – mediocră. Tot un 40% estimativ.
  • Moonlight – Și nici p-ăsta, tot numai trailer și critici. În schimb ăsta pare făcut din personaje cu trăiri și dileme, calitatea imaginilor și filmarea arată un oareșce simț cinematografic – în fine: îl bănuiesc că ar fi chiar o idee mai remarcabil decât Manchester by the Sea. O să revin cu impresii când l-oi vedea, dar din speculație îi dau și lui niște 70-80% șanse la statuetă.
  • Hacksaw Ridge – Și… se putea?… Un film cu război, soldați, patriotism & etc. Se putea? Nici p-ăsta nu l-am văzut și nici în trailer nu mă încred orbește – dar ce bate la ochi din efectele vizuale e schema de lumini și culori a la Speilberg, aceeași tușă se pioșenie vizuală față de poveștile cu eroii neamului. Unde mai pui că e Mel Gibson la butoane, plus poveste adevărată, plus o poveste care arată potențialul moral superior al SUA – le bifează pe toate! Personal am apreciat sincer că nu a pus în rolul principal vreo vedetă deja tăbăcită – dar pentru contribuția artistică va trebui să văd tot filmul. Până una-alta cred că șansele sunt la un onorabil 50%.

Și să continuăm cu Cel mai bun Film Străin – iar aici e greu.

  • Toni Erdmann – Hhhha! Crecă am mai zis pe-aicea că mi-a plăcut mult, dă speranțe că poate cinematograful german, marele absent de pe scena artistică a lumii, începe să-și revină. N-am nici cea mai vagă idee dacă corespunde criteriilor criticilor de Oscar, dar prin comparație cu câștigătorii din alți ani cred că șansele sunt limitate undeva pe la 70%.
  • The Salesman – Să spun drept: mai am de văzut vreo 30min din el și asta se va întâmpla abia săptămâna viitoare probabil, când vor apărea și subtitrările complete. Când m-am pornit să-l văd nu știam că cele pe care le descărcasem ajungeau numai până la vreo 75% din film, că este un singur tip undeva pe internet care scrie chestiile astea și toată lumea stă după el să le urce pe GitHub. În fine: chiar și așa e un film cu standarde, mi-a plăcut cum a surprins ambivalența societății iraniene în privința victimelor violului. Ce folos însă?, dacă regizorul ăsta a câștigat deja Oscarul cu filmul său precedent (A Separation), așa că nu cred că Academia l-ar premia pe vr’unu de două ori la rând. Deci un 40% prudent, din păcate.
  • A Man Called Ove – Serios? I mean: serios? Adică na, cel mai slab film de pe categoria asta poate concura lejer cu oricare din filmele de Hollywood, dar totuși. Cine l-a propus și de ce? Adică ăsta a intrat în competiție și Sieranevada nu?! Un film de feel-good care se preface că atinge și subiectul imigrației în Suedia dar fără vreo contribuție artistică excepțională. SPER că n-are șanse mai mari de 20%.
  • Deci probabil că bătălia se va da între Tanna și Land of Mine, pe care eu încă nu le-am văzut. Din trailere și din comentarii cred că sunt amândouă la fel de valoroase dpdv al contribuției artistice, mai rămâne să și confirme.

La secțiunea Documentare nici n-am avut timp să mă uit după trailere sau comentarii, dar de pe listă mi-a atras atenția „I Am Not Your Negro” care a fost și la Berlinală – în caz că poate o fi și ăsta un indicator că e ceva de capul filmului.

*

În rest?

Am în realitate foarte mult chef să vorbesc despre cinematograful românesc. Odată ce ai într-un singur an niște vârfuri precum Bacalaureat, Sieranevada, Ana, mon amour… e clar că avem de-a face cu o maturizare sustenabilă ale cărei urmări o să influențeze încă multe generații – iar asta e impresionant și merită amintit. În fine, nu e aici locul să mă lungesc.

 

 

Cel mai mare reproș

pe care i l-aș aduce lui Mircea Badea este că, în câțiva ani de neatenție, a reușit să trivializeze expresia de ”tinerii frumoși și liberi”.

*

Faptul că a prezentat realitatea distorsionat după cum i-a convenit. Faptul că a urlat și s-a scălămbăit fără sens la ore de audiență. Faptul că a înjurat și făcut în toate felurile oamenii care nu i-au convenit. Faptul că s-a sucit, nu o dată, la 180de grade și a pretins că nu s-a întâmplat nimic. Faptul că a otrăvit picătură cu picătură viziunea despre România a zeci de mii de oameni (dacă nu chiar mai mulți). Faptul că a făcut acceptabil discursul jos.
Da, toate astea le poartă în cârcă și, mai devreme sau mai târziu, va răspunde pentru ele.

Dar dacă ar fi ca eu să aleg o singură chestie pe care să i-o bag în ochi, apăi asta ar fi: faptul că din cauza lui există sintagma asta peiorativă cu „tinerii frumoși și liberi”.

Să ne-nțelegem: nu e o sintagmă uzuală, e prea „din cărți” ca s-o folosească cineva în vorbirea curentă. Nu știu de unde a luat-o el personal – dar dacă chiar o fi întâlnit-o undeva, atunci mai mult ca sigur a fost scrisă pe undeva: un blog, un articol de opinie, ceva din sfera asta. Duc raționamentul mai departe: dacă a fost scrisă pe undeva sintagma, păi cel mai probabil într-un text laudativ/ admirativ, sau cel puțin partizan/ aprobator față de tinerețea protestatarilor.

Mai departe.
„Oameni frumoși” am văzut în limbajul urban românesc că se referă la un profil uman larg care se-nvârte vag prin toate vârstele și condițiile sociale, dar tinde spre tineret clasa-mijlocie cu studii superioare. Mai degrabă decât vârsta, însă, determinante par a fi nevoile superioare: nevoia de respect și nevoia de realizare personală. Nevoia de respect de sine vine în diverse forme, de la preferința pentru mâncare bio până la interesul pentru călătorii – iar nevoia de realizare personală (aspirația de a deveni cea mai bună versiune a omului care deja ești) duce la interesul pentru sport/ lectură, la stabilirea și urmarea unor idealuri viruoase, la grija față de societate și mediu, etc.

Sigur: ca peste tot, există și mulți imitatori, mulți care iau aceste materiale și le trivializează prin comerț. Curentul citatelor motivaționale și preocuparea pentru mindfulness la domnișoare… să le zicem pițipoance de corporație sună fals, e disonant, și pe drept le aruncă în ridicol. Sau excesul de floricele drăguuuțe handmade care, odată achiziționate, le fac pe posesoare să se simtă superioare. *Vorbesc aici despre femei pentru că asta e mult mai vizibil; pentru bărbați preocupările astea sunt interpretate drept „feminine” așa că au fost urgent izolate laolaltă cu Otravă și compania.

Revenind însă la Badea și tinerii lui frumoși: a pus în aceeași oală și pe cei superficiali, și pe cei care chiar se preocupă de calitatea vieții lor. Oamenii discreți, care și-au zidit o bulă de confort, fără stridențe, cu prieteni de același fel, cu un job acceptabil, cu posibilități și orizonturi deschise – și care, ca să-și protejeze bula atât de greu pusă la punct, evită să se amestece cu „restul”. Ar mai fi multe de zis ca să-i zugrăvim în detaliu pe „oamenii frumoși” ai orașelor României, dar cert e că ei sunt până una-alta cei care rezonează cel mai tare atunci când guvernanții fac câte o măgărie – deci, prin urmare, sunt și cei care tind să și iasă pe la proteste. Că nevoie superioare, idealuri, etc. Iar faptul că sunt numiți „frumoși” e că… așa i-a prins vremea. S-a tot propagat cuvântul ăsta, în lipsă de altceva mai potrivit, încă de minim 10 ani – în relatări despre participanții pe la festivaluri, pe la voluntariate, pe la inițiative constructive – și așa a rămas.

Prin urmare sintagma de „tineri frumoși și liberi” are așa:

  • O parte care e adevărată empiric („tineri”)
  • O parte care e o titulatură bazată pe tradiție, fără explicație concretă („frumoși”)
  • Și o parte care e cam redundantă („frumoși” în sensul descris mai sus include „liberi”) dar care subliniază o chestie care duce spre libertatea de a avea și exprima păreri politice.

Și ce-a făcut deci Mircea Badea?
Păi a făcut posibil ca, prin folosirea de către alții, nechibzuit și nefiltrat, a sintagmei sale, să arunce la grămadă în derizoriu fix oamenii care mișcă lucrurile înspre bine în societatea românească. Având o asemenea sintagmă la îndemână, orice urangutan de pe internet poate să-i închidă gura, să râdă în față, să-l pună la punct pe studentul simpatizant de USR, pe corporatistul care dă share la manifeste politice, pe fata care aduce ceai cald la protestatari, pe cuplul care a ieșit la vot din convingere cetățenească – și tot așa mi departe, în mii de ipostaze. „Hă-hă!, ce caraghioși! Ăștia n-au una de-un leu dar se dau tineri frumoși și liberi pe internet! Marș bă de-aici!”. Cam așa sună.

Mă abțin de la a-l înjura la schimb pe Badea dar trebuie să recunoaștem că, chiar și cu o așa mică feliuță cum e asta, reușește să facă mult rău și să polarizeze și mai tare societatea între cei din bule și cei din afară.

Când a început să-mi pese

Rămân datoare pt altă dată cu un nou set de observații de prin România, că am fost oleacă mai pe larg acu la sfârșitul lui ianuarie și am avut timp să casc ochii. Ba mai mult, am avut timp să trag concluzii, majoritatea din ele chiar pozitive. Ce folos însă dacă s-a stricat tot feng shui-u’ în noaptea de 31 ianuarie…

Context: Duminică pe 29 ianuarie am deschis sezonul de drumeții montane cu o plimbărică la Sinaia, după care am pus o pereche de pataloni în plus pe deasupra și am ieșit la protest în București. 50,000 de oameni e deja considerabil, cu toate astea fu civilizat, plăcut, motivant și inspirant. Numai cuvinte de laudă pentru desfășurarea evenimentului, pentru participanți, pentru spirit și determinare, și mai ales o bucurie să vezi cum din ce în ce mai mulți oameni ies afară în frig să pună presiune pe o gașcă de nesimțiți. În fine, n-o mai lungesc: am văzut recent Locke și  în consecință mi s-a părut că văd 50,000 de Ivan Locke de București pe stradă – oameni care cred același lucru, și anume că dacă știi care e calea cea bună, nu trebuie decât să te ții de ea, și, chiar dacă uneori efortul va fi mare, lucrurile vor fi în final bine. Că nu se poate atfel, binili învingi întotdeauna.

Punctul de cotitură: După ce-am petrecut o zi fabuloasă la prieteni, la Therme și la restaurant, m-am dus acasă să-mi fac bagajul și să mă pregătesc de o noapte incomodă: zborul de Bruxelles de la 6 nu e nici suficient de devreme încât ora de plecare de acasă să se califice drept ”seara târziu”, nici suficient de târziu ca să ai timp să furi 2 ore de somn. E, și cum împachetam eu așa, cu gândul că mă-ntind oleacă să moțăi pe 9gag până trebuie să plec, numa bine explodează știrea cu ordonanța adoptată pe șestache. Pe de o parte, surpriza – că doar I didn’t see it coming, pe de altă parte, senzația aia urâtă când vezi că cineva își bate joc de tine. În plus față de asta: frustrarea. Pentru că eram într-o dilemă practică: lumea se aduna la Victoriei, iar eu, după închiderea metroului, sechestrată în Titan. Să iau un taxi repede până la Victoriei, să stau juma’ de oră în fața Guvernului, apoi să sper că găsesc alt taxi pentru întoarcere acasă, de unde să iau bagajul și un al treilea taxi până la aeroport… ei bine, ăsta nu prea-mi suna a plan. Să iau bagajul direct la Victoriei și să plec de-acolo la Otopeni… na, aveam laptopul de muncă și niște acte importante la mine, plus că-n general nu prea e ok să vii cu rucsac pe tine la proteste (poate mă trezesc la percheziție pe undeva). Deci ce mi-a rămas de făcut a fost să stau cu ochii lipiți de internet, că relaxarea și feng shui-u’ de moțăit oricum se evaporaseră.

Situația la zi: duminica trecută aveam o senzație de firesc, de bun simț, de „băi ăștia-s nesimțiți, trebuie restricționați, dar uite câți suntem, rămânem cu mâinile pe problemă și până la urmă or să cedeze ei”. De marți seara însă a devenit foarte limpede că jucăm la un cu totul alt nivel, că susținerea prin „evident că sunt de partea asta” nu mai e de-ajuns.
Nu scriu pe blog ca să vorbesc despre sentimentele mele – lirismele expresive sunt din păcate trivializate, îmi aruncă poziția în derizoriu, plus că nici nu are vreun folos practic să mă concentrez pe mine. Ce pot să fac în schimb, de aici de la căldurică, este să

  1. citesc toate actele și legile de care se face vorbire. Educația juridică pe fast-forward nu e o bază de calitate pentru un expert, dar pentru mine e suficient ca să știu despre ce vorbesc/ la ce protestez. LegeAZ.net e prietenul meu atunci când stau cu textul ordonanței în tab-ul alăturat.
  2. semnez toate petițiile care mi se par de bun simț. Ele nu au efecte directe nicăieri, dar argumentul „băi, ne-au scris 6847525742 de oameni, nu putem să-i ignorăm” e foarte folositor, chiar și ca pretext, pentru cei care sunt în poziții de decizie – iar eu pot să contribui la a le oferi acest argument. De exemplu pe Change.org e o petiție care-i pârăște pe PSD-iști la colegii lor din grupul parlamentar de la Parlamentul European.
  3. donez un bănuț la Casa Jurnalistului. Am văzut că sunt unii care donează supă, cazare, etc – dacă oi găsi un mod de a-i ajuta eu la rândul meu pe ajutători, o s-o fac.
  4. vizez câteva persoane din cercul de prieteni despre care știu că sunt din armata Antena3. Una din chestiile care funcționează atunci când îmi propun să mă liniștesc este să îmi amintesc că numai cu mintea limpede pot demonta într-o conversație argumentele de propagandă. Ce ziceam la punctul 1) că mă informez, tot în scopul ăsta e – că niciodată nu poți să-i spui direct unui militant că greșește, trebuie să-i reiasă lui singur din context, iar pentru asta e nevoie să stăpânești foarte bine subiectul și să fii calm.
  5. povestesc oamenilor din jurul meu despre ce se întâmplă în România. Am avut mereu grijă de imaginea pe care o proiectez (să fie pe cât posibil și adevărată, și favorabilă), și cred că un protest masiv împotriva unei clase politice corupte este, într-o realitate ciudată, ceva bun despre România.

Lectura de toată ziua

Nu știu în ce măsură i-am mai făcut eu publicitate lu’ băiatu’ ăsta, dar nici dacă mă repet nu e taman prost.

Un om pe Facebook.
Care are timp, știință și dispoziție de a scrie status-uri kilometrice despre orice, mai cu seamă despre geopolitică (focus: Orientul Mijlociu) și despre trăiri din viața lui, pe care le exprimă extraordinar de poetic. Dacă vă place, dați-i Follow (m-am uitat anume dacă postările sunt accesibile public; cică da)

Simplificarea mapamondului la „Rusia lui Putin”, „America lui Obama” sau „Germania Angelicai” ofera amatorului geopolician o solutie pentru a rezolva complexitatea sistemului politic international fara a depune efortul de a il intelege. Conflictul dintre birocratii diplomatice si militare asamblate din milioane si milioane de oameni foarte competenti este astfel redus la o ciondaneala de carciuma intre mitocanul artagos si intelectualul tocilar, o paradigma mult mai familiara fiecaruia dintre noi ce ne ofera un cadru coerent cu el insusi pentru a intelege ce se intampla si a incerca sa anticipam ce se va intampla.
(complet, aici)

Cartierul adormit imi defilează sub ochi, încercând să mă adoarma cu monotonia ferestrelor sale stinse, dar eu stiu mai bine, hehe, am crescut si eu într-un fagure din ăsta și știu ce viața musteste in el, hehe, păcăliți-i pe americani sau pe canadieni daca vi se pare sport, dar nu încercați cu mine, nu, nu încercați să pretindeti in fața mea că dormiti toți pentru ca am trăit si eu la bloc din asta paralelipipedic si n-am fost niciodată mai treaz ca in vremea aia.
(complet, aici)

Series round-up

Am zis de seriale. Mare lucru faptul că s-au reinventat și au devenit mai concise și mai interesante. Prin urmare, tot fără vreo ordine anume:

  • Sherlock, sezonul 4: am sentimente amestecate dar m-am bucurat de finalul primului episod. Plot twist-ul căruia i s-a pus capăt în felul ăsta mi s-a părut mereu tras de păr. În confirmare a venit episodul 2 cu o poveste mai curată și cu adevărat entertaining. Aștept cu interes și episodul 3, ultimul – care din păcate se aude că ar fi și ultimul evăr.
  • Black Mirror: se poartă în perioada asta SF-uri care pun întrebări despre interacțiunea om-tehnologie în viitorul nu-foarte-îndepărtat. Humans a încercat o chestie, dar a vrut să se țină de un singur aspect și în felul ăsta mi s-a părut sub potențial. Black Mirror, în schimb, s-a eliberat de personaje și tratează o poveste diferită în fiecare episod – în felul ăsta creează un fir întins cu precizie printr-o lume bine închegată. Iar moțul observației proprii e că mi-au plăcut mai mult poveștile de dinainte, de când încă nu erau în imperiul Netflix.
  • Stranger Things: a fost exact așa cum au zis criticii, laudele au fost pe merit. Atâta numai că nu e o operă care să te marcheze, nu e în pericol de a deveni un clasic – pur și simplu un produs curat, bine studiat, și… cam atâta.
  • The Night Of: eh, altă viață. Nici ăsta nu e în pericol să devină vreun clasic, dar pe lângă execuția excelentă și povestea foarte mișto scrisă, am apreciat un detaliu: au scos fix atâtea episoade cât au avut sens (și anume 8), și nici nu se pune problema unui sequel. Fără cârlige lăsate forțat pe-afară, fără să lungească vorba. Ah, și cu ocazia asta l-am descoperit pe Riz Ahmed, care e cool.
  • Mr. Robot: aici am 2 niveluri de critică. În primul rând povestea mi s-a părut trasă de păr, plot twist-urile absolut previzibile – una peste alta Mr. Robot nu are de arătat decât niște programeci caricaturizați care au aruncat la început niște replici cu jargon așa, ca să nu se facă de râs, dar care ulterior n-au mai făcut nimic deosebit. De exemplu tipa aia musulmancă: care a fost mai exact rolul ei în poveste și ce a făcut ea mai concret, în afară de a fi ornamentală? De a fi The diversity hire? În fine, a doua mare critică e super subiectivă: nu știu alții cum sunt, dar eu, dacă văd un artist în timpul lui liber la un interviu și mi se pare bătut în cap… ei bine, mi se rupe vraja. Așa și cu actorul cu ochi mari care jocă personajul principal în Mr. Robot: toate bune și frumoase până l-am văzut vorbind la Stephen Colbert în emisiune și… vai cum mi s-a ofilit cheful. Nici n-am mai început sezonul 2.
  • Narcos: Primul sezon a fost genial, ăsta al doilea… mai meh așa, dar tot bunișor. Mi-a plăcut detaliul de teaser cu care s-a promovat al doilea sezon: „Pablo dies.” Nu mi-a plăcut cum Netflix și-a propus să mulgă povestea până nu mai merge: se anunță încă 2 sezoane suplimentare. Dacă au personalizat așa de tare povestea, au legat-o așa de strâns de personalitatea lui Pablo Escobar, atunci e de prost gust s-o tragă și după moartea acestuia. Dacă, dimpotrivă, povestea ar fi fost gândită să fie despre lumea interlopilor columbieni care controlează traficul de cocaină, așa-numiții narcos, atunci ei bine… de ce totul s-a învârtit în jurul lui Pablo până acuma? Toate teaser-ele, toate afișele, toate trailerele – și, evident, serialul în sine au construit sinonimia dintre Pablo și serialul Narcos, iar din cauza asta ar fi fost appropriate să se încheie povestea la sfârșitul sezonului 2. Ah și încă ceva: reclama și sloganurile cu care s-a promovat sezonul doi au făcut cumva șic cocaina. E dintr-o dată social acceptabil ca firma de transport local din Berlin să posteze o poză cu Berlinul înzăpezit zilele astea, cu comentariul „mai puțin de o săptămână până începe Săptămâna Modei și deja e peste tot praf alb”; la fel de social acceptabil ca în Madrid să se anunțe ieșirea pe DVD a sezonului 2 integral, pe afiș apare Pablo și sloganul ”Pablo vă urează un Crăciun alb!”. Nu zic că-i bine sau e rău asta, dar zic că merită remarcat.
  • În fine, The Young Pope: greu, dom`le. Că nu ştiu, nu am cuvinte, nu mă pricep să descriu la superlativ ceva, integrând în descriere simultan şi criticile. Orice aş spune pică prost. Dacă zic numai că e genial, nu e adevărul complet. Dacă zic că nu mi s-a părut coaptă povestea, îl dau automat jos de pe piedestal. Adevărul însă este că, după ce am rumegat de mai multe ori întrebarea, ăsta e răspunsul cel mai apropiat de realitate pe care-l pot da: The Young Pope e fenomenal, dar ar fi fost cu adevărat zguduitor şi planetar dacă Sorrentino ar mai fi copt ideea un an-doi şi ar fi şlefuit la scriitură. Iar de aici e mai bine să mă opresc, că orice cuvânt în plus mai degrabă aduce un deserviciu operei.

Movie round-up

Fără vreun motiv anume m-am gândit să mai notez așa, pentru posteritate, câteva filme privite recent și să le garnisesc cu ceva comentarii moț.

Prima considerație preliminară e că, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai excelet timing-ul postării ăsteia: nu-i nici pe final de an, să mă lupt cu celelalte jdemii de topuri – nici încă nu mi se dictează din context subiectul Oscarurilor. Una peste alta, dacă nu acuma, atunci abia prin aprilie aș mai avea ocazia. Numa bine.

A doua considerație, chiar dacă fără efect asupra postării, mă simt totuși datoare s-o consemnez: am avut o scurtă perioadă de ezitare în ceea ce privește emisiunea „Ca-n filme” atunci când și-a schimbat formatul acu niște luni (prin vară parcă). Ei bine, materialele muncite au revenit, la fel și criticii de film care aveau o voce de bun simț – deci numai de bine. Parcă aveau totuși păreri mai clare înainte, nefiindu-le frică să spună despre un film că nu e de văzut – în schimb au accentuat acuma mesajul ”mergeți la cinematografe oameni buni, mai ales la filmele românești!”. O treabă bună.

Și deci așa, fără vreo ordine anume:

  • Babette’s Feast: un regizor danez a pus laolaltă o critică foarte ascuțită a societății daneze, mai exact a trecutului constipat al protestantismului puritan de provincie. Bine, pe hârtie e vorba despre o franțuzoaică refugiată într-un sat izolat din Jutland, care a stat cuminte și îndatorată față de gazdele ei vreme de 14 ani, până a câștigat la loto și a hotărât să cheltuie averea picată din cer pe un festin la cele mai înalte standarde ale bucătăriei franceze, pe care l-a pregătit pentru comunitatea care o adoptase.
  • Bacalaureat: Nu cred că mai are nevoie de introducere – deci, dacă mai e cineva care nu a văzut producția, să meargă fuga la cinematograf. Sigur, orice iese din mâna lui Mungiu nu poate fi decât de la „foarte bun” în sus, deci na.
  • Toni Erdmann: Bă, primul film german bun și autentic de la „Der Himmel über Berlin” încoace. Faptul că e filmat în România e secundar pentru interesul meu (deși e central pentru povestea filmului), dar povestea e respectuoasă și afectuoasă față de România, iar în sine e cu adevărat amuzantă și autentică. Plus: mesajul filmului, „morala” dacă vreți, ultima scenă din film, mi s-a părut extraordinar de bine făcut.
  • The Hudsucker Proxy: un clasic. În dulcele stil al clasicilor de la Hollywood, colț cu frații Coen – povestea dramatică a unui băiat ridicat de jos și ajuns foarte sus, cu piedicile, cu fata și cu dușmanii cuveniți. Plus, nu prea există film de-al Coen-ilor în care să n-apară măcar așa, de musafir, Steve Buscemi – ceea ce e mereu un plus.
  • I, Daniel Blake: dacă a luat Palme d’Or-ul păi nu prea mai rămâne pentru mine ceva de adăugat. La fel ca Bacalaureat, dacă citești pe hârtie despre ce e filmul… pare banal și complet neatractiv. E genul de film care însă, odată ce te-a păcălit să te așezi în fața ecranului, nu te mai lasă.
  • Rogue One, Deadpool, Avatar, Doctor Strange: mamă cum sunt toate la fel! Bun, Deadpool e studiat să fie chipurile „altfel”, un antierou – dar sunt toate fix la fel. Până și programarea bătăliilor pe parcursul poveștilor e identică: de obicei sunt trei bătălii, una la început ca să cunoaștem eroul și să-i vedem virtuțile; a doua bătălie vine în a doua treime a filmului, iar ea definește miezul povestirii, stabilește „situațiunea” și miza jocului, iar de multe ori are și rolul de a știrbi cumva capabilitățile eroului principal, sau îi mai moare vreun aliat de nădeje – în fine: îi dă eroului motivația pentru bătălia finală, precum și suplimentul de handicapuri pe care le va depăși; în fine, a treia bătălie, cu cele mai mari pierderi, misiunea se îndeplinește la mustață, binili învinge. Să mai zic cât sunt de tipizate personajele? Dr. Strange bunăoară are fix același caracter ca Iron Man.

Gata. Mâine despre seriale (că tot trăim epoca de aur a serialelor).

Ce-aț văzut, păstori?

Fusăi, deci, prin patrie de Crăciun.

În primul și-n al doilea rând: realizez că în afara vizitei la părinți nu mai am argumente pentru ”Crăciun în România”. Sărbătorile feerice cu zăpadă și colindători pur și simplu nu mai există. De când cu schimbările climatice nu mai e de la sine înțeles că va ninge de Crăciun – nici măcar la Rădăuți – iar pe de altă parte în noaptea de Ajun am asistat la un fenomen bizar: străzile orașului forfotind de mașini, pietoni însă ioc. Nici măcar veșnicele găști de liceeni cheflii care au ieșit din casă cu eterna scuză că ”merg cu colinda”, nici Moși Crăciuni de ocazie care-și lipesc barba la colțul străzii înainte să intre la nepoți. Nimic.
Bine, observația e mai clară și mai generală: în Rădăuți, pe jos merg numai săracii, bătrânii și loser-ii, la drept vorbind nici trotuarele pline de mașini nu mai fac mersul pe jos un sport atractiv… iar atmosfera asta nouă se simte cu atât mai acut de Crăciun, când ai vrea să vezi oameni pe stradă, grupuri de musafiri mergând de la o masă la următoarea, să te saluți cu eventualii cunoscuți, să te contagiezi cu bună dispoziție.
În toată pustietatea gri-cețoasă, un singur indiciu că e Crăciun (și ce indiciu!): luminile de pe case. De la an la an s-au înmulțit și s-au adunat, o fi și o chestie de concurență între vecini… dar am rămas fără replică trecând prin unele sate din împrejurimi: festival, nu alta! Complet scăpată de sub control chestia, niște lumini orbitoare și supărătoare, un kitch peste orice limită a înduioșării, bașca unele case au trecut peste limitele fizice ale ghirlandelor de LED-uri și au instalat direct proiectoare cu laser de la discotecă, să proiecteze puncte colorate și mișcătoare pe fațadă. Nu, nu vorbesc de vreun caz izolat al unui excentric, vorbesc despre un fenomen – un festival, am zis! Tomorrowland e pistol cu apă.

Mi s-a sugerat pentru data viitoare opțiunea unor cabane din munți, specializate în organizarea unui ”Crăciun autentic”. Ă, nu: în primul rând n-aș putea evita ironia, faptul că trebuie să organizez autenticul; în al doilea rând nu e componenta privată cea cu lipsuri: acasă cu familia lucrurile au decurs și de data asta ca întotdeauna, ceea ce e o sursă de bucurie – lipsurile sunt în componenta ailaltă, atunci când ieși din casă și ai nevoie de o societate. Iar pe asta n-o poate organiza nici o pensiune agroturistică, indiferent cât de tradițională, de bucovineană sau de recomandabilă ar fi.

În fine, a fost în orice caz un Crăciun fericit, chiar dacă straniu și scurt.

Apoi am fost la Cluj și la Budapesta. Câteva impresii random:

  • Moamă ce tare e salina de la Turda!
  • Clujul e mic, dar își păstrează foarte bine șarmul de mecca a underground-ului românesc. Ce-ar mai fi Clujul dacă nu ar trebui să te chinui oleacă să găsești cârciumile cele mai cool? Alea pitite prin ganguri obscure, pe scări banale, în clădiri nebănuite.
  • Răzbunarea pe trecutul studențesc e să revii în locurile în care te-ai limitat ascetic la o bere de două ore… și acuma să te simți ca un șeic arab. Și dintre ”locurile” la care mă gândesc mă simt datoare să menționez măcar restaurantul Maimuța Plângătoare din Cluj. Care s-a dezvoltat în timp de la aproape-cantină (mi-l permiteam și acu 10 ani) la bucătărie cu șofran și somelier – și NU a făcut-o ca o formă fără fond, ci chiar e bun și de recomandat.
  • Mersul cu avionul de la Timișoara la Cluj a meritat din toate punctele de vedere (mai bine 7 ore în tren, Cluj – Suceava, decât cele 14h de la Timișoara la Suceava). Ce n-am știut a fost că BlueAir-ul TM-CJ funcționează ca un autobuz, la aterizarea în Cluj s-a transmis în cabină că ”Pasagerii de Iași să rămînă la locurile lor, să coboare doar cei de Cluj”. … Păi bine bă!, eu de ce n-am știut? Că așa, rămâneam și eu mai departe în avion și ajungem de la Iași mult mai devreme la Suceava.
  • În Timișoara am avut cea mai proastă cazare din… cred că din ultimii 5 ani, nici să pășesc în baie nu mi-a venit. Iar în centru, cu tot respectul, chiar dacă e fețuit și renovat totul, la o adoua vedere îți dai seama că totul e stăpânit de interlopi. Degeaba arată bine piața operei și are super spații de restaurante de bulevard, dacă atunci când dai să intri descoperi de la ușă că e un local absolut dubios din care cel mai bine te faci nevăzut.
  • Per ansamblu mult mai multe bonuri fiscale decât alte dăți. Bravo.
  • Trenul CJ-SV este absolut civilizat, mai ales la clasa I (care, dacă e luat din timp și online, e super avantajos). Trenul de noapte CJ-Budapesta e un sovietic din ăla cu căldură de bubuie. Plus: cum naiba să faci ruta aia profitabilă dacă biletele nu se pot cumpăra DECÂT din gările CFR? În fine, pont: cabina de 4 persoane nu există; plătești doar un preț mai mare pe bilet, iar apoi te trezești într-o cabină ordinară de 6 persooane și pe cuvântul valetului că nu mai bagă pe nimeni. Mulțam.
  • Budapesta e mișto în orice sezon. Însă nu e ieftină.
  • La Revelion în Ungaria la ora 12 toată lumea se oprește din chefuială și dezmăț, pune mâna pe piept, și cântă imnul. Serios. N-o să uit în veci tabloul cu ditamai clubul plin de cheflii care, la sfârșitul numărătorii inverse, când străinii ignoranți dădeau să-nceapă cu ciocnitul, și-au ațintit toți ochii pe televizor și au început să cânte împreună cu formația de la TV. Și nu doar o strofă, în nici un caz la mișto.
  • Băile termale din Budapesta sunt o chestie de făcut și chiar sunt de recomandat, însă… na: la intrare nu mai erau prosoape de închiriat așa că a trebuit să cumpăr unul. Am avut senzația că am fost parte dintr-un biznis, da-n fine, am dat cei 3 Euro și mi-am luat un prosop. Care prosop însă a dispărut fără urmă cât am fost eu în piscină. Și povestea nu se termină din păcate aici, pentru că odată ieșită din apa caldă și cu perspective de amigdalită în lipsă de prosop, plus nervi… mi s-au flexibilizat urgent principiile și mi-am însușit primul prosop alb-neutru pe care l-am găsit în drum. Care prosop alb și neutru a dispărut și el cât am stat eu la saună :)) Deci da: nu știu ce să recomand, dar măcar zic să se știe 🙂

Deci de-astea. De-acuma fresh în 2017.

De final de an

După câte se vede, situaţia se prezintă cam prost pentru Foarfeca la sfârşitul lui 2016: nici n-am scris mare lucru anul ăsta, nici nu m-am ţinut de proiectele pe care le-am început, ba chiar am şi uitat să marchez aniversarea de 11 anişori… iar acuma, capac peste toate, e destul de limpede că pe motiv de călătorie nici n-o să mai am timp să scriu până în ianuarie. Aşa-i viaţa de om ocupat: te iei cu toate nimicurile absolut necesare şi importantissime, iar la sfârşitul zilei te străduieşti să ţii ritmul cu viaţa.

În realitate de fapt, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât sunt mai convinsă că nu e vorba de timpul propriu-zis: întotdeauna este timp pentru toate; problema de care suferim noi ăştia ocupaţii e în realitate lipsa de spaţiu mental – sau mă rog, lipsa de disponibilitate, că tot acolo duce.

Să mă explic?

Păi cel mai la îndemână exemplu sunt cuplurile aflate la început de relaţie: chiar dacă vieţile amândurora sunt ocupate şi-aşa la un nivel acceptabil dinainte să se cunoască – odată începută relaţia, brusc se mai găseşte, nu-se-ştie-cum, şi timp de întâlniri, şi energie de pierdut nopţile de vorbă, şi disponibilitate de a pleca spontan la mare într-o vineri seară – asta fără a renunţa la job sau la restul obligaţiilor.
Cine însă e neatent şi se lasă pe tânjală redevine însă „om ocupat”, parcă devin şi zilele mai obositoare, nu se mai pune problema de filme sau ieşiri în timpul săptămânii, iar noaptea… se doarme 🙂

Păstrând proporţiile putem totuşi să vorbim despre acest gen de disponibilitate (şi, până la urmă, poftă de viaţă) vizavi de toate aspectele vieţii. Cu alte cuvinte: nu, nu suntem chiar într-atât de obosiţi încât să nu mai fim în stare să citim o carte seara; nu, nu suntem prea obosiţi ca să mai mergem la o întâlnire de club sau la un meci cu amicii într-o zi de lucru; nu există în realitate nici un motiv împotriva unei seri de jocuri cu prietenii – sau a unei ture pe la sala de sport, ba chiar ne putem implica şi în viaţa comunităţii. Aceeaşi disponibilitate e atunci când alegem voit între spălatul vaselor şi telefonatul cu mama, între mersul la supermarket şi un hobby prin casă (cusut, patiserie, tâmplărie, grădinărit) – nu de alta, dar şi vasele se vor spăla până diseară cumva printre picături, iar la supermarket putem merge şi mâine.
Şi mai e o chestie din aceeaşi familie: una e să faci bradul de Crăciun în grabă, „aoleo, tre să mai fac şi bradul!!” – alta e să conştientizezi că asta are sens numai dacă-ţi faci timp să creezi un moment special şi să te bucuri de el. Fiecare după posibilităţi însă…

Că mărunţişurile de tipul „de rezolvat” sunt ca un gaz: ocupă tot volumul pe care-l găsesc la îndemână. Însă cu puţină disponibilitate… uf, iar cuvântul ăsta – disponibilitate de a renunţa la unele perfecţionisme (poate nu e cazul să dăm cu aspiratorul de trei ori pe săptămână?), de a delega unele trebi (poate are timp mătuşa pensionară să stea la coadă la impozite? – uite la asta e bună arta uitată a implicării întregii familii, nu trebuie să ducem singuri tot greul în spinare), de a plăti chiar nişte bani în plus pentru optimizare (precomandă online la supermarket?) – ei bine, în schimbul renunţărilor ăstora comprimăm gazul ăsta la un minim acceptabil şi ne facem timp de cafele relaxate.

*

Deci cam asta le doreşte Foarfeca cititorilor ei (celor puţini care au mai rămas) pentru anul care vine. Disponibilitate.

Să ne citim cu bine şi la anul.

Lectura de weekend (CLXXI)

Acuş vine sfârşitul de an, singurul pretext suficient de puternic care să mă urnească la făcut curat prin cămara personală – unde întotdeauna găsesc conserve de care demult uitasem – şi în panoul de comandă al Foarfecii. Unde, asemenea cămării, zac conserve uitate şi cu care e bine să fac o rânduială.

Aşadar, fără vreo ordine anume, iată cele câteva teme pe care le-am notat din scurt anul ăsta în ideea că „las` că scriu pe larg când am timp”:

  • M-am uitat enorm de mult la show-urile tip late-night anul ăsta. Mai exact zis, am absorbit tot ce s-a putut absorbi (inclusiv din urmă) de la Stephen Colbert, Seth Meyers, John Oliver, Bill Maher, Samantha Bee, Trevor Noah şi alţii. Şi mă bucur că Dragoş Pătraru face cam aceleaşi lucruri fără a renunţa la stilul său personal. Am rămas cu o înţelegere destul de bună a politicii americane, şi cu observaţia clară că, în cicluri de cam 2-3 luni, roata se tot învârte: ba scoate John Oliver un material bestial care-i pune în umbră pe ceilalţi – dar apoi următoarele materiale se simte că-s de umplutură, că în fundal se munceşte de fapt la altceva; în timpul ăsta scoate Trevor Noah sau Stephen Colbert ceva extraordinar – şi tot aşa: când unul, când ceălalt e deasupra.
  • Am pierdut momentul să elaborez niţel în favoarea lui Pokemon GO. Care a venit ca un uragan şi a plecat cum a venit – dar cred în continuare că e o evoluţie istorică în ce priveşte jocurile şi interacţiunea om – tehnologie – mediu înconjurător. Aşteptăm cu interes evoluţiile următoare (şi nu neapărat cele scoase de Niantic Inc.)
  • Mă-ntrebam retoric cam care-o fi rata de penetrare a aşa-ziselor cununii libere într-o ţară conservatoare şi religioasă ca România. Nu zic, ritualul de cununie la biserică e excelent atunci când e trăit cu dedicaţie – dar pentru aceia care nu împlinesc cununia cu popă decât din complezenţă… poate o reinterpretare a ritualului nu-i o idee rea. Numai că nu ştiu dacă lumea e conştientă că se poate (adică în loc de ritual religios la biserică, momentul e marcat de o ceremonie condusă de prieteni – ceremonie care poate include rememorarea unor momente din relaţia cuplului şi/sau mulţumiri aduse părinţilor şi/sau gânduri, urări, pilde din partea părinţilor – lucruri făcute mai ceremonios şi mai cu miez decât un discurs oarecare de chefliu la nuntă). Cum ziceam: retoric, că mai e mult până departe.
  • Vroiam să-mi bârfesc niţel fostul şef, faţă de care încă am sentimente amestecate dar pe care l-aş descrie adesea ca „om fără sens”. Pe scurt, un om care, atunci când e de muncă, ţine să demonstreze că el de fapt are o viaţă personală foarte bogată şi munca nu e o prioritate – dar atunci când e de timp liber stă cu nasu-n telefon, cu aerul că are un job de o răspundere covârşitoare. Nu mai spun ce pretexte de a se întoarce cu o săptămână mai devreme din vacanţa exotică. În fine, a fost un proiect ciudat pe care l-am încheiat cu bine, acuma capitolul e închis iar şeful a scăpat de bârfă.
  • Observaţia că eu una mă simt cu c*rul în două luntri: pe de o parte am fost probabil utima generaţie care a mai prins lucrurile „ca pe vremuri”, cu jocuri în faţa blocului, cu cantine comuniste, cu fumat în tren, cu vize pentru Germania, cu cultura rock şi barurile din beciuri – în fine, cu toate relicvele comunismului – dar pe de altă parte nu mă simt cu nimic diferită de generaţia millenial (din care fac sau nu fac parte la vârsta mea, depinde în care clasament mă uit): umblu la festivaluri, respir internet, m-am jucat Pokemon GO, am traversat Europa în lung şi-n lat la low cost, mă interesează temele politice progresiste – nu cred că am ratat ceva.
  • Într-o altă postare aş fi vrut să povestesc mai mult despre anii mei de liceu, să-i am undeva pentru posteritate. În urma unei discuţii cu un amic am conştientizat de-a binelea ce noroc am avut cu anturajul. Şi cu cât mă uit mai mult în jur, cu atât mi se pare mai incredibil, mai noroc chior, faptul că am fost într-un grup divers în care, păzea!: la cea mai înaltă preţuire era capacitatea fiecăruia din grup să exceleze la tot, adică şi la note şi la petreceri şi la cultură literar-filozofic-muzicală, şi la tot. Dap, chiar că noroc.
  • Mai am o postare pe care am intitulat-o, criptic, „Pizza şi umbrelele”, fără să dau alte detalii. Să mor dacă mai ştiu despre ce era vorba.
  • Ba chiar am mai descoperit o conservă din 2014 (!!, cum naiba?!) în care e un link către o poză din 9gag care, oricât m-aş uita la ea, nu-mi spune nimic.
  • Un video despre soarta artistului în capitalism, de la The School of Life, tot de prin 2014 – care School of Life între timp nici nu-mi mai place, mi se pare că s-a diluat într-o formă fără fond, mai degrabă rudă cu ceva gen coaching motivaţional cu helancă neagră şi moleskine.
  • În fine, nişte linkuri de lectură pe la VICE România, unul despre epoca de aur a videochat-ului în România, în anii 2000, apoi unul în care un tip povesteşte cum e să fii fiul unui preot din România, şi gay pe deasupra.

Şi gata. Am terminat. Şterg conservele, se pune că le-am consemnat – iar restul gândurilor care-mi umblă prin cap … ei bine vor trebui să aştepte 2017.