Despre panica morală

Este un om, îl cheamă Sam Harris, e la bază neuroscientist, da-n timpul lui liber ţine prelegeri TED despre inteligenţa artificială, discută şi argumentează despre religie, şi, în fine, are un podcast în care stă de vorbă cu alţi oameni de ştiinţă/ specialişti în diverse domenii despre teme actuale în politică şi societate. Pe scurt: indiferent cât şi dacă suntem de acord cu opiniile sale, omu’ are o abordare remarcabil de deschisă, îşi pune întrebări de bun simţ şi le caută răspunsuri cu calm şi cu rigoare ştiinţifică.

Unul din podcast-uri îl are ca invitat pe un anume Charles Muray. Pentru cine nu ştie, Charles Murray e un politolog care a devenit infam în anii ’90 la publicarea cărţii sale „The Bell Curve„. Amu… e greu de explicat nepartizan despre ce e vorba în carte din moment ce a fost atât de explozivă la momentul apariţiei, dar o să-ncerc – şi cu ocazia asta o să-mi construiesc şi argumentul postării de faţă.

Dacă e s-o spunem în formula scurtă consacrată, The Bell Curve e despre „corelaţia dintre IQ şi rasă”.
Deja e clar de unde explozia.
Moment în care mă găsesc într-o dilemă: pe de o parte e o carte hulită şi un autor care încă mai e dez-invitat de la evenimente/atacat fizic/ blocat de la a ţine vreo cuvântare – pe de altă parte, la un google rapid, omul a mai scris recent o carte, „Coming Apart”, care pare extrem de relevantă şi lăudată în America de azi, fiind voba despre noile clase sociale din SUA.
Păi deci dacă astea două extreme se pot împăca, înseamnă că undeva am judecat eu prea rapid/ prea superficial. Şi, cum singura bază pe care am raţionat a fost descrierea cărţii, atunci hai încă o dată: „corelaţia dintre IQ şi rasă”.

„Corelaţie”, în sens ştiinţific, nu înseamnă nimic – nu înseamnă cauzalitate – deci în principiu întrebarea asta nu ar trebui să aibă aşa un ecou revoltat. Pe de altă parte însă, însuşi faptul că-ţi pui întrebarea asta înseamnă că poate pe undeva tu suspectezi ceva. Ai, în mod deschis sau ascuns, o ipoteză – iar ipoteza cea mai groaznică este evident ideea că negrii sunt mai puţin inteligenţi decât albii.
Şi să zicem că e doar o curiozitate ştiinţifică, fără bagaj e prejudecăţi. Una e ca la sfârşit să vii cu concluzia „nu există dom’le nici urmă de corelaţie” şi alta e să vii, cum se-ntâmplă cu „The Bell Curve”, cu o corelaţie care sugerează că în medie negrii au un IQ mai scăzut decât albii.

Apă la moară pentru rasişti.

Acuma ar cam fi momentul să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
În primul rând: se pare că verificările peer review zic că statistica şi metodologia din „The Bell Curve” sunt zdravene.
În al doilea rând: autorul se apără zicând că inteligenţa umană are multe componente, una din componente poate fi măsurată cu IQ-ul, felia asta depinde în mare măsură de moştenirea genetică, iar el n-a făcut decât să examnieze mărimea moştenirii genetice între rasele umane, şi că părticica asta, IQ-ul de unul singur, nu zice nimic despre succesul unei persoane.
În al treilea rând: mai merită remarcat şi faptul că, dacă domnul Murray ar fi avut într-adevăr porniri rasiste, atunci în cei peste 20 de ani de când este persona non grata în mediile universitare, poate ar fi acceptat să se asocieze cu singurul grup care l-a lăudat şi promovat: white supremacists. N-a făcut-o.

Astea fiind zise, pentru mine a devenit brusc mai interesant fenomenul de „panică morală” pe care cazul lui îl dezvăluie – că întrebarea cu IQ-ul şi cu rasele mă lasă la drept vorbind cam rece.*

Panica morală în zilele noastre se manifestă prin acea reacţie precipitată de a respinge întru totul o chestie din cauză că-ţi cunoşti mediul înconjurător şi ştii să detectezi primejdia. Nu primejdia de a te ocupa cu o idee, ci mai degrabă primejdia de a fi exclus social. E instinct de apărare într-o societate în care statutul social e o armă importantă de supravieţuire: mai bine te dai din prima cu partea care pare mai morală. Plus, chiar dacă te apuci să citeşti autorul controversat în căutare de greşeli de raţionament, pentru a-ţi forma o opinie proprie despre el – ei bine, e un risc: dacă află cineva despre asta şi, la rându-i sensibil la panica morală, te va înfiera pe tine ca să se afle el în siguranţă de partea bună a conversaţiei?

Conversaţia pe care am avut-o la birou pe tema asta e un bun studiu de caz despre „panica morală”: un om a adus în discuţie podcast-ul respectiv în ideea că „uite dom’le ce constructiv e să abordezi întrebări cu care nici nu eşti de acord, uite aşa ar trebui să decurgă discuţia în mediul academic” – la care reacţiile s-au împărţit în două: jumătate din cei prezenţi au tăcut frumos pe ideea că „nu-i de mine aşa o întrebare”, cealaltă jumătate s-a dezlănţuit vocal pe muzica lui „Cum poţi să fii de acord cu aşa ceva?!?!”. În parte fie zis, colegul meu nu era de acord cu Charles Murray, dar era de acord cu curiozitatea metodică a gazdei podcast-ului. Şi, în loc să avem o conversaţie despre o altă conversaţie, şi eventual să ducem discuţia noastră în zone mai interesante despre cum am putea noi înşine să abordăm alte întrebări spinoase – ei bine, panica morală a acaparat tot şi l-a amuţit pe coleg, nu cred că va mai aduce vreodată vorba despre ceva cu adevărat interesant.**

Şi-n fine, pentu cine are timp 2+ ore să asculte în maşină sau aiurea, iaca nu se poate să nu ofer şi podcast-ul cu pricina.

* Ca să nu rămână nimic neclar: Foarfeca înclină mai mult spre rezultatele mai proaspete care sugerează că mediul de provenienţă al oamenilor este, în zilele noastre cu societate globalizată şi hiper-informare, singurul factor clar determinant în succesul viitor al individului (1, 2, 3, 4). Dacă ai crescut într-un mediu cu violenţă/ infracţiuni, foarte probabil că vei perpetua acelaşi model şi la maturitate, indiferent de culoarea pielii. De-aia e îndreptăţită intuiţia părinţilor de copii de şcoală că e important să-i dea la o şcoală „mai bună” în sensul de a asigura copilului un mediu cu preocupări şi cu valori „bune”. Nu mai spunem că există cercetări proaspete şi despre diferenţa de abordare a pieţei muncii între oameni crescuţi în familii de clasă mijlocie şi cei proveniţi din familii de clasă muncitoare. În fine: din punctul de vedere al Foarfecii e mai interesant şi mai relevant să ne ocupăm cu întrebările astea, chestia cu diferenţele rasiale e prăfuită şi tocită, nu s-a demonstrat nimic concludent, hai s-o lăsăm.

** În ceea ce mă priveşte, am avut o călătorie foarte satisfăcătoare cu tipul ăsta. Am ascultat podcast-ul original, am înţeles argumentul lui Sam Harris de a renunţa la frică atunci când abordăm subiecte, şi am înţeles şi abordarea lui Charles Murray cu rezultatele din „The Bell Curve” – cred că e un cercetător riguros şi cinstit. Ceva însă nu mi s-a părut solid într-una din argumentaţii aşa că mi-am propus să-l văd mai de-aproape (inclusiv la faţă, să văd cum se comportă atunci când vorbeşte). Am mai investit vreo 2-3 ore în care l-am ascultat pe Murray aşteptând să găsesc undeva o găurică, o fisură în sistemul lui de valori – şi-am găsit-o! Nu mai lungesc postarea de faţă dar e foarte satisfăcător să pot spune că uite: sunt familiarizată cu opera autorului, cred că are dreptate în punctele A, B, C, şi cred că pe hârtie concluziile la care ajunge sunt zdravene. I-am găsit însă nişte fisuri în sistemul de valori, exemplu X şi exemplu Y, ceea ce mă convinge că înţelegerea lui despre lume e simplistă şi învechită, prin umare rezultatele lui se aplică doar în lumea aia simplificată.

Cu Oscarurile, :(

Vreau musai să țin tradiția cu pronosticurile dar, cum anul ăsta am rămas în urmă cu filmele, va trebui să fiu creativă în abordare.

În loc de scutire medicală: n-oi fi terminat eu de văzut toate filmele din categoriile de interes de la Oscar (Best Picture și Best Foreign Language Film) – da-n schimb am fost la Berlinală și m-am întors cu gura până la urechi de la câte mi-a fost dat să văd. (Asta zic și eu așa, în treacăt, ca să mă laud că am fost). În alte epoci asta ar fi constituit material de minim 3 postări pe Foarfeca, dar în acele alte epoci aș fi avut și timp de scris 😉

În fine: să trecem la subiect, și începem cu Cel mai Bun Film:

  • La La Land – Ăăă… Deci. Pe oriunde te uiți se face tapaj pe La La Land că ar fi cel mai oscariabil. La Foarfeca în schimb a fost unul dintre cele 2-3 filme din viață la care am pus… (*mă și înroșesc de rușine să spun că am făcut vreodată așa ceva*), mă rog, am pus player-ul pe viteză 2x. Frate!, deci toate ca toate, dar eu când văd că împăratul e gol păi poa’ să-l premieze cu 6581 premii BAFTA: eu tot o să zic că împăratul e gol. În cazul nostru: filmul e mediocru cu indulgență. Sigur, nici concurența nu e prea răsărită – dar nici să nu ne urcăm în copac, zic. Punând cap la cap să zicem că are șanse mari, de vreo 70-80% (dar nu 90% cum îl laudă lumea).
  • Arrival – Film bun, regizor prost. Adică ideea super mișto, cu o consultanță de specialitate evidentă, chiar și decent jucate rolurile principale – dar când să se ambaleze filmul să devină mai interesant – pac!, regizorul s-a gândit să taie și să treacă la alt subiect. Cum se ivește vreo ocazie ca să devină mai profund, mai incisiv – cum gata!, destul, să nu speriem publicul de mall. E, și-n felu ăsta a Arrival nu e altceva decât un Hollywood cu pretenții, al cărui singur merit e că aduce în discuția de salon întrebări din domeniul comunicării – ceea ce incontestabil e super mișto. Ah, și muzica. Un 60% zdravăn.
  • Hell or High Water – Filmul e un exercițiu într-un anumit stil, cu o poveste haiducească, cu efectele vizuale deja consacrate, cu tot ce-i trebuie. Nu e rău, dar în nici un caz n-are anvergura sau măcar pretenția de profunzime pe care o aștepți de la cei nominalizați. Nu-mi dau seama de ce a fost nominalizat, dar cred că șansele reale sunt undeva pe la 0%.
  • Manchester by the Sea – Uite aici profunzimea, sau pretenția de profunzime, de care ziceam adineauri. Mă rog, domnului Casey Affleck cred că i se potrivesc mai degrabă roluri precum cel din Asasinarea lui Jessie James, dar asta e deja o chestiune subiectivă. Sunt unele momente în film care chiar vorbesc despre viață și sunt autentice, alte momente sunt artă – în fine, din punctul meu de vedere abia ăsta e un candidat serios. Un 70-80% pe merite proprii, nu pe marketing, ca La La Land.
  • Lion – Nu l-am văzut încă, dar am văzut trailerul și materialul din „Ca-n Filme”, deci mi-am făcut o idee. Încă un exemplu din lunga serie a filmelor emoționante dar de al căror titlu am și uitat. Parcă a mai fost un film cu Dev Patel, ceva cu el singur pe-o barcă (iaca mi-e și lene să-i caut numele), tot din aceeași familie. Nimic rău în asta, mai ales că Lion e și bazat pe ceva poveste reală (ceea ce îi crește șansele) dar dpdv al contribuției artistice… na, slăbuț. 40% șanse estimative, revin cu update când l-oi fi văzut.
  • Hidden Figures – Nici p-ăsta nu l-am văzut încă, numai trailer și ceva comentarii cât să-mi fac o idee. E ceva caricatural în modul în care își prezintă americanii unele părți din trecut, mai ales anii ’50-’60 – caricatural în sensul de desen animat: personajele nu au complexități, nu-s oameni în carne și oase, sunt doar acolo ca să dea replici cu morală. Așa și cu Hidden Figures ăstea, mă și mir că povestea cu negresele care și-au învins epoca abia acuma ajunge să fie arătată la cinematograf. Iar când în sfârșit se arată, e doar o caricatură cu femei care nu fac altceva decât să fie negrese și înfipte. Poveste reală – check; the black struggle – check; contribuție artistică – mediocră. Tot un 40% estimativ.
  • Moonlight – Și nici p-ăsta, tot numai trailer și critici. În schimb ăsta pare făcut din personaje cu trăiri și dileme, calitatea imaginilor și filmarea arată un oareșce simț cinematografic – în fine: îl bănuiesc că ar fi chiar o idee mai remarcabil decât Manchester by the Sea. O să revin cu impresii când l-oi vedea, dar din speculație îi dau și lui niște 70-80% șanse la statuetă.
  • Hacksaw Ridge – Și… se putea?… Un film cu război, soldați, patriotism & etc. Se putea? Nici p-ăsta nu l-am văzut și nici în trailer nu mă încred orbește – dar ce bate la ochi din efectele vizuale e schema de lumini și culori a la Speilberg, aceeași tușă se pioșenie vizuală față de poveștile cu eroii neamului. Unde mai pui că e Mel Gibson la butoane, plus poveste adevărată, plus o poveste care arată potențialul moral superior al SUA – le bifează pe toate! Personal am apreciat sincer că nu a pus în rolul principal vreo vedetă deja tăbăcită – dar pentru contribuția artistică va trebui să văd tot filmul. Până una-alta cred că șansele sunt la un onorabil 50%.

Și să continuăm cu Cel mai bun Film Străin – iar aici e greu.

  • Toni Erdmann – Hhhha! Crecă am mai zis pe-aicea că mi-a plăcut mult, dă speranțe că poate cinematograful german, marele absent de pe scena artistică a lumii, începe să-și revină. N-am nici cea mai vagă idee dacă corespunde criteriilor criticilor de Oscar, dar prin comparație cu câștigătorii din alți ani cred că șansele sunt limitate undeva pe la 70%.
  • The Salesman – Să spun drept: mai am de văzut vreo 30min din el și asta se va întâmpla abia săptămâna viitoare probabil, când vor apărea și subtitrările complete. Când m-am pornit să-l văd nu știam că cele pe care le descărcasem ajungeau numai până la vreo 75% din film, că este un singur tip undeva pe internet care scrie chestiile astea și toată lumea stă după el să le urce pe GitHub. În fine: chiar și așa e un film cu standarde, mi-a plăcut cum a surprins ambivalența societății iraniene în privința victimelor violului. Ce folos însă?, dacă regizorul ăsta a câștigat deja Oscarul cu filmul său precedent (A Separation), așa că nu cred că Academia l-ar premia pe vr’unu de două ori la rând. Deci un 40% prudent, din păcate.
  • A Man Called Ove – Serios? I mean: serios? Adică na, cel mai slab film de pe categoria asta poate concura lejer cu oricare din filmele de Hollywood, dar totuși. Cine l-a propus și de ce? Adică ăsta a intrat în competiție și Sieranevada nu?! Un film de feel-good care se preface că atinge și subiectul imigrației în Suedia dar fără vreo contribuție artistică excepțională. SPER că n-are șanse mai mari de 20%.
  • Deci probabil că bătălia se va da între Tanna și Land of Mine, pe care eu încă nu le-am văzut. Din trailere și din comentarii cred că sunt amândouă la fel de valoroase dpdv al contribuției artistice, mai rămâne să și confirme.

La secțiunea Documentare nici n-am avut timp să mă uit după trailere sau comentarii, dar de pe listă mi-a atras atenția „I Am Not Your Negro” care a fost și la Berlinală – în caz că poate o fi și ăsta un indicator că e ceva de capul filmului.

*

În rest?

Am în realitate foarte mult chef să vorbesc despre cinematograful românesc. Odată ce ai într-un singur an niște vârfuri precum Bacalaureat, Sieranevada, Ana, mon amour… e clar că avem de-a face cu o maturizare sustenabilă ale cărei urmări o să influențeze încă multe generații – iar asta e impresionant și merită amintit. În fine, nu e aici locul să mă lungesc.

 

 

Cel mai mare reproș

pe care i l-aș aduce lui Mircea Badea este că, în câțiva ani de neatenție, a reușit să trivializeze expresia de ”tinerii frumoși și liberi”.

*

Faptul că a prezentat realitatea distorsionat după cum i-a convenit. Faptul că a urlat și s-a scălămbăit fără sens la ore de audiență. Faptul că a înjurat și făcut în toate felurile oamenii care nu i-au convenit. Faptul că s-a sucit, nu o dată, la 180de grade și a pretins că nu s-a întâmplat nimic. Faptul că a otrăvit picătură cu picătură viziunea despre România a zeci de mii de oameni (dacă nu chiar mai mulți). Faptul că a făcut acceptabil discursul jos.
Da, toate astea le poartă în cârcă și, mai devreme sau mai târziu, va răspunde pentru ele.

Dar dacă ar fi ca eu să aleg o singură chestie pe care să i-o bag în ochi, apăi asta ar fi: faptul că din cauza lui există sintagma asta peiorativă cu „tinerii frumoși și liberi”.

Să ne-nțelegem: nu e o sintagmă uzuală, e prea „din cărți” ca s-o folosească cineva în vorbirea curentă. Nu știu de unde a luat-o el personal – dar dacă chiar o fi întâlnit-o undeva, atunci mai mult ca sigur a fost scrisă pe undeva: un blog, un articol de opinie, ceva din sfera asta. Duc raționamentul mai departe: dacă a fost scrisă pe undeva sintagma, păi cel mai probabil într-un text laudativ/ admirativ, sau cel puțin partizan/ aprobator față de tinerețea protestatarilor.

Mai departe.
„Oameni frumoși” am văzut în limbajul urban românesc că se referă la un profil uman larg care se-nvârte vag prin toate vârstele și condițiile sociale, dar tinde spre tineret clasa-mijlocie cu studii superioare. Mai degrabă decât vârsta, însă, determinante par a fi nevoile superioare: nevoia de respect și nevoia de realizare personală. Nevoia de respect de sine vine în diverse forme, de la preferința pentru mâncare bio până la interesul pentru călătorii – iar nevoia de realizare personală (aspirația de a deveni cea mai bună versiune a omului care deja ești) duce la interesul pentru sport/ lectură, la stabilirea și urmarea unor idealuri viruoase, la grija față de societate și mediu, etc.

Sigur: ca peste tot, există și mulți imitatori, mulți care iau aceste materiale și le trivializează prin comerț. Curentul citatelor motivaționale și preocuparea pentru mindfulness la domnișoare… să le zicem pițipoance de corporație sună fals, e disonant, și pe drept le aruncă în ridicol. Sau excesul de floricele drăguuuțe handmade care, odată achiziționate, le fac pe posesoare să se simtă superioare. *Vorbesc aici despre femei pentru că asta e mult mai vizibil; pentru bărbați preocupările astea sunt interpretate drept „feminine” așa că au fost urgent izolate laolaltă cu Otravă și compania.

Revenind însă la Badea și tinerii lui frumoși: a pus în aceeași oală și pe cei superficiali, și pe cei care chiar se preocupă de calitatea vieții lor. Oamenii discreți, care și-au zidit o bulă de confort, fără stridențe, cu prieteni de același fel, cu un job acceptabil, cu posibilități și orizonturi deschise – și care, ca să-și protejeze bula atât de greu pusă la punct, evită să se amestece cu „restul”. Ar mai fi multe de zis ca să-i zugrăvim în detaliu pe „oamenii frumoși” ai orașelor României, dar cert e că ei sunt până una-alta cei care rezonează cel mai tare atunci când guvernanții fac câte o măgărie – deci, prin urmare, sunt și cei care tind să și iasă pe la proteste. Că nevoie superioare, idealuri, etc. Iar faptul că sunt numiți „frumoși” e că… așa i-a prins vremea. S-a tot propagat cuvântul ăsta, în lipsă de altceva mai potrivit, încă de minim 10 ani – în relatări despre participanții pe la festivaluri, pe la voluntariate, pe la inițiative constructive – și așa a rămas.

Prin urmare sintagma de „tineri frumoși și liberi” are așa:

  • O parte care e adevărată empiric („tineri”)
  • O parte care e o titulatură bazată pe tradiție, fără explicație concretă („frumoși”)
  • Și o parte care e cam redundantă („frumoși” în sensul descris mai sus include „liberi”) dar care subliniază o chestie care duce spre libertatea de a avea și exprima păreri politice.

Și ce-a făcut deci Mircea Badea?
Păi a făcut posibil ca, prin folosirea de către alții, nechibzuit și nefiltrat, a sintagmei sale, să arunce la grămadă în derizoriu fix oamenii care mișcă lucrurile înspre bine în societatea românească. Având o asemenea sintagmă la îndemână, orice urangutan de pe internet poate să-i închidă gura, să râdă în față, să-l pună la punct pe studentul simpatizant de USR, pe corporatistul care dă share la manifeste politice, pe fata care aduce ceai cald la protestatari, pe cuplul care a ieșit la vot din convingere cetățenească – și tot așa mi departe, în mii de ipostaze. „Hă-hă!, ce caraghioși! Ăștia n-au una de-un leu dar se dau tineri frumoși și liberi pe internet! Marș bă de-aici!”. Cam așa sună.

Mă abțin de la a-l înjura la schimb pe Badea dar trebuie să recunoaștem că, chiar și cu o așa mică feliuță cum e asta, reușește să facă mult rău și să polarizeze și mai tare societatea între cei din bule și cei din afară.

Lectura de weekend (CLXXI)

Acuş vine sfârşitul de an, singurul pretext suficient de puternic care să mă urnească la făcut curat prin cămara personală – unde întotdeauna găsesc conserve de care demult uitasem – şi în panoul de comandă al Foarfecii. Unde, asemenea cămării, zac conserve uitate şi cu care e bine să fac o rânduială.

Aşadar, fără vreo ordine anume, iată cele câteva teme pe care le-am notat din scurt anul ăsta în ideea că „las` că scriu pe larg când am timp”:

  • M-am uitat enorm de mult la show-urile tip late-night anul ăsta. Mai exact zis, am absorbit tot ce s-a putut absorbi (inclusiv din urmă) de la Stephen Colbert, Seth Meyers, John Oliver, Bill Maher, Samantha Bee, Trevor Noah şi alţii. Şi mă bucur că Dragoş Pătraru face cam aceleaşi lucruri fără a renunţa la stilul său personal. Am rămas cu o înţelegere destul de bună a politicii americane, şi cu observaţia clară că, în cicluri de cam 2-3 luni, roata se tot învârte: ba scoate John Oliver un material bestial care-i pune în umbră pe ceilalţi – dar apoi următoarele materiale se simte că-s de umplutură, că în fundal se munceşte de fapt la altceva; în timpul ăsta scoate Trevor Noah sau Stephen Colbert ceva extraordinar – şi tot aşa: când unul, când ceălalt e deasupra.
  • Am pierdut momentul să elaborez niţel în favoarea lui Pokemon GO. Care a venit ca un uragan şi a plecat cum a venit – dar cred în continuare că e o evoluţie istorică în ce priveşte jocurile şi interacţiunea om – tehnologie – mediu înconjurător. Aşteptăm cu interes evoluţiile următoare (şi nu neapărat cele scoase de Niantic Inc.)
  • Mă-ntrebam retoric cam care-o fi rata de penetrare a aşa-ziselor cununii libere într-o ţară conservatoare şi religioasă ca România. Nu zic, ritualul de cununie la biserică e excelent atunci când e trăit cu dedicaţie – dar pentru aceia care nu împlinesc cununia cu popă decât din complezenţă… poate o reinterpretare a ritualului nu-i o idee rea. Numai că nu ştiu dacă lumea e conştientă că se poate (adică în loc de ritual religios la biserică, momentul e marcat de o ceremonie condusă de prieteni – ceremonie care poate include rememorarea unor momente din relaţia cuplului şi/sau mulţumiri aduse părinţilor şi/sau gânduri, urări, pilde din partea părinţilor – lucruri făcute mai ceremonios şi mai cu miez decât un discurs oarecare de chefliu la nuntă). Cum ziceam: retoric, că mai e mult până departe.
  • Vroiam să-mi bârfesc niţel fostul şef, faţă de care încă am sentimente amestecate dar pe care l-aş descrie adesea ca „om fără sens”. Pe scurt, un om care, atunci când e de muncă, ţine să demonstreze că el de fapt are o viaţă personală foarte bogată şi munca nu e o prioritate – dar atunci când e de timp liber stă cu nasu-n telefon, cu aerul că are un job de o răspundere covârşitoare. Nu mai spun ce pretexte de a se întoarce cu o săptămână mai devreme din vacanţa exotică. În fine, a fost un proiect ciudat pe care l-am încheiat cu bine, acuma capitolul e închis iar şeful a scăpat de bârfă.
  • Observaţia că eu una mă simt cu c*rul în două luntri: pe de o parte am fost probabil utima generaţie care a mai prins lucrurile „ca pe vremuri”, cu jocuri în faţa blocului, cu cantine comuniste, cu fumat în tren, cu vize pentru Germania, cu cultura rock şi barurile din beciuri – în fine, cu toate relicvele comunismului – dar pe de altă parte nu mă simt cu nimic diferită de generaţia millenial (din care fac sau nu fac parte la vârsta mea, depinde în care clasament mă uit): umblu la festivaluri, respir internet, m-am jucat Pokemon GO, am traversat Europa în lung şi-n lat la low cost, mă interesează temele politice progresiste – nu cred că am ratat ceva.
  • Într-o altă postare aş fi vrut să povestesc mai mult despre anii mei de liceu, să-i am undeva pentru posteritate. În urma unei discuţii cu un amic am conştientizat de-a binelea ce noroc am avut cu anturajul. Şi cu cât mă uit mai mult în jur, cu atât mi se pare mai incredibil, mai noroc chior, faptul că am fost într-un grup divers în care, păzea!: la cea mai înaltă preţuire era capacitatea fiecăruia din grup să exceleze la tot, adică şi la note şi la petreceri şi la cultură literar-filozofic-muzicală, şi la tot. Dap, chiar că noroc.
  • Mai am o postare pe care am intitulat-o, criptic, „Pizza şi umbrelele”, fără să dau alte detalii. Să mor dacă mai ştiu despre ce era vorba.
  • Ba chiar am mai descoperit o conservă din 2014 (!!, cum naiba?!) în care e un link către o poză din 9gag care, oricât m-aş uita la ea, nu-mi spune nimic.
  • Un video despre soarta artistului în capitalism, de la The School of Life, tot de prin 2014 – care School of Life între timp nici nu-mi mai place, mi se pare că s-a diluat într-o formă fără fond, mai degrabă rudă cu ceva gen coaching motivaţional cu helancă neagră şi moleskine.
  • În fine, nişte linkuri de lectură pe la VICE România, unul despre epoca de aur a videochat-ului în România, în anii 2000, apoi unul în care un tip povesteşte cum e să fii fiul unui preot din România, şi gay pe deasupra.

Şi gata. Am terminat. Şterg conservele, se pune că le-am consemnat – iar restul gândurilor care-mi umblă prin cap … ei bine vor trebui să aştepte 2017.

Lectura de weekend (CLXX)

Întrucât trăim vremuri interesante şi pentru că, după toate estimările, ne vom duce dracului în cel mai scurt timp (dacă nu cu Trump însuşi la comandă, atunci cu cineva din cabinetul pe care-l va numi) – ia hai să facem acea chestie care se potriveşte numai şi numai în momentul ăsta: să ne îndulcim cu analizele înţelepţilor care s-au trezit după evenimente, să ne explice ce anume a fost prost în lume şi a dus la o asemenea bizarerie.

Un eseu care revizuieşte Dialogurile lui Platon în contextul actual. Un text foarte bun, altfel.

Sau un text al unui istoric, care explică despre cum omenirea tinde să-şi dea foc la valiză cam o dată la o sută de ani.

Experţii şi păreriştii sunt însă distribuiţi încă pe toată paleta mecanismului mental de absorbţie a tragediei – unii au ajuns deja la acceptare, alţii încă sunt în faza de negare. Adică explică brusc că persoana preşedintelui american nu e până la urmă aşa o mare scofală, că să vezi că instituţiile din spate sunt cele stabile, inerte, care garantează mersul potrivit al lucrurilor chiar dacă un dobitoc se trezeşte să lă smucească. O avea şi el dreptatea lui, ce ştiu eu?

Lectura de weekend (CLXIX)

Că tot o să fie weekendul ăsta cu o oră mai lung, zis că investim ora asta (pe care în rest niciodată n-o avem) în ceva lecturi interesante.

Cum ar fi o chestie din istoria lumii, Franţa a fost la un moment dat pe punctul de a cuceri Mexicul. O-ntreagă poveste.

Ar mai fi de citit şi un portret mai detaliat, la modul „treaba nu mai poate fi ignorată, hai să ne uităm mai bine la personajul ăsta”: cine este lidera (relativ tinerei) formaţiuni de extrem dreapta din Germania. O tipă tare interesantă, un articol foarte bun.

Unul din cele mai interesante experimente sociale recente: pe posturile TV publice din Germania, Austria şi Elveţia, precum şi pe postul de limbă germană din Cehia, s-a transmis pe 17 octombrie anul ăsta concomitent un film artistic cu final deschis. Pe scurt este vorba de un avion cu 164 de pasageri la bord, care este hijacked de nişte terorişti şi făcut să se îndrepte spre un stadion plin cu 70,000 de oameni. La sol, la celula de criză care află de caz, un soldat ia decizia de a trage cu o rachetă în avion – ca să salveze stadionul ce nu ar fi putut fi evacuat în cele 2 minute care-i rămâneau. Soldatul este apoi judecat, în film se prezintă procesul cu argumentele acuzării şi apărării, iar finalul deschis este dacă până la urmă omul e vinovat sau nu. Publicului îi sunt puse la dispoziţie o oră şi posibilitatea de a vota online sau la telefon – de a vota dacă soldatul trebuie condamnat sau nu. Regizorul a filmat două versiuni ale finalului de film şi s-a difuzat varianta care corespunde votului telespectatorilor.

Filmul a avut record de audienţă, iar varianta de bun simţ a câştigat cu 86,9% 🙂 făcând loc pentru jdemii de discuţii şi de opinii în toate ziarele germane.

Filmul se bazează pe o piesă de teatru care, la fel, se joacă prin interacţiune cu publicul. Detaliile conceptului, aici. Detaliile evenimentului TV din octombrie (în germană), aici.

TTIP

Lumea se vânzoleşte cu privire la TTIP, tratatul de liber schimb între UE şi SUA. Demonstraţii, ONG-uri, luări de poziţii – şi mai ales: opinia publică.

Cu toate astea, am senzaţia că jumătate din lumea nu ştie prea bine despre ce e vorba. (Şi acum, nu c-aş fi o expertă, dar pentru că am căpătat habar pe motive de muncă, iaca o schiţă de context. Long read).

În primul rând tratatele comerciale bilaterale ale UE cu câte o ţară nu sunt ceva nou. Există unul de mare succes cu Coreea de Sud, care merge bine-mersi de câţiva ani; mai există cu Singapore, cu Canada – iar în discuţii avansate mai sunt şi acorduri cu Argentina, Australia, India… în total vreo 17.
Era aşadar o chestiune de timp până să-i vină cuiva şi ideea cu SUA.

Bon.

În al doilea rând trebuie înţeles că vorbim despre un monstru. Acoperă cam toate domeniile de schimb, bunuri şi servicii – şi dacă e să ne gândim la servicii doar, concretizând, avem practic de-a face cu mobilitatea oamenilor, a forţei de muncă. Mobilitatea e pe bază de recunoaştere reciprocă a competenţelor (mai exact, să ţi se recunoască studiile medicale şi/sau experienţa, dacă eşti medic şi vrei să te muţi; la fel pentru arhitecţi, ingineri, avocaţi, translatori…. mă rog, toate cele 865356 de profesii existente). Cumva arhitecţii s-au învârtit cu talent şi au obţinut deja recunoaşterea între SUA şi UE, dar nimeni nu se poate lua după modelul lor. De ce?
Păi să luăm de exemplu medicii. Scrierea condiţiilor ăstora pentru medici în tratatul comercial nu e făcută aşa, din pană, de vreun politician care are el chef să scrie ceva. Dimpotrivă: se întâlnesc reprezentanţi de la uniunea medicilor europeni cu reprezentanţi de la uniunea medicilor americani, şi discută „cum e la voi?”, „dar cum ar fi dacă ar fi?”, şi în felul ăsta învaţă unii despre alţii cam ce este identic şi unde-ar fi de lucrat. Politicienii nu fac decât să transcrie şi să ia aminte la discuţii, iar la sfârşit să ia lista cu „ce e de negociat” şi să înceapă să umble din uşă-n uşă cu convinsul. Ce înseamnă „din uşă-n uşă”?
Păi „uniunea medicilor europeni” e formată la rândul ei din cele 28 de uniuni naţionale de medici din fiecare ţară membră. Deci în primul rând trebuie vorbit şi cerut părerea tuturor celor 28 de asociaţii naţionale. Dar asta nu e aşa complicat pe cât e de fapt altă chichiţă: există, în realitate, puzderie de uniuni bazate pe specializări: uniunea dentiştilor (care de fapt sunt vreo minim 3 organizaţii separate), asociaţia cardiologilor, asociaţia ORL-iştilor… toate neamurile. Astea sunt deci toate „uşile” la care trebuie bătut, cerut părerea, pus problema, etc.

De-aia au şi fost până acuma 9 runde de negocieri: de fiecare dată s-au pus problemele pe masă, iar negociatorii au zis că „ok, deci până data viitoare cerem părerea din teritoriu să vedem ce-i de făcut în privinţa asta: e musai ca un medic, ca să-i fie recunoscută calificarea peste Ocean, să fi făcut 2, 5, sau 10 ani de rezidenţiat?” (asta ca exemplu de întrebare).

Deci dacă numai la medici se dovedeşte aşa o îmbârligătură ameţitoare, e evident ce monstru iese dacă includem restul profesiilor (unde lucrurile stau fix la fel, cu puzderie de uniuni care trebuie întrebate) – şi stai că încă nu am ajuns la bunuri: electronice sau alimentare? cu taxă înainte de vamă (pe legea taxelor din ţara de provenienţă) sau cu taxa după vamă (pe legea ţării de destinaţie?); la bunurile alimentare: cu analiza de laborator în ţara mamă sau în ţara de destinaţie?
Nu mai zic că în domeniul alimentar sunt o grămadă de controverse pornite de la mici producători de bunuri de origine controlată: brânza Roquefort, pastele Bolognese, Jamon Serrano, etc. True story: pe piaţa americană există un producător care face spaghete Bolognese, o marcă înregistrată în SUA, şi care seamănă cu ce vine din Italia; or, pe legea europeană, nu poate purta numele de „Bolognese” decât produsul fabricat în Bologna, în regiunea cu pricina; restul alimentelor trebuie să poarte cel mult numele „tip Bolognese” – ceea ce însă contravine mărcii înregistrate în SUA.

Ăsta e doar un exemplu din cele 1009864 de certuri aparent mici, care însă împreună fac TTIP-ul ăsta foarte, foarte dificil.

O altă problemă e de ordin… hm, nici nu ştiu cum se numeşte asta. Dar iaca: administraţia Obama e plină de oameni cât de cât rezonabili, flexibili, care vor să ajungă la un consens. În mod tradiţional, o administraţie republicană ar fi mai agresivă, mai preocupată să iasă cum vor ei, să ţină cu dinţii de anumite chestii fără interesul real de a negocia.

Exemplu.

Unul din capitole se referă la investiţii. Adică banal: cum s-ar putea înlesni viaţa unei firme din UE care vrea să facă o investiţie în SUA, şi viceversa. Nu c-ar fi imposibil până acuma, dar se poate şi mai simplu. Ei bine, americanii au venit cu o idee năstruşnică: ce-ar fi ca firma americană care ajunge pe tărâm european să facă întâi o estimare oficială a câştigurilor pe următorii … să zicem 5 ani? Şi dup-aia, dacă nu realizează acest câştig, să poată da în judecată guvernul ţării gazdă?
….. Sper că e vizibil pentru oricine că asta e o enormitate, şi nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că europenii au sărit ca arşi. Una peste alta, aceste capitol are momentan statutul de „no fucking way!” din partea europeană, iar ceilalţi… ei bine, dacă revin republicanii la putere, nici ei n-or să vrea să facă nici o concesie – şi uite-aşa stăm blocaţi.

Există însă şi probleme mai boring de-atât. N-am citit textul original de pe Wikileaks pt că na, am şi alte lucruri mai importante de citit. Dar am citit capitole şi/ sau paragrafe. Şi e o lectură frustrantă: trebuie să fii mereu pe fază la fiecare cuvânt, trebuie să ai o enciclopedie de cunoştinţe în cap ca să te prinzi la fiecare virgulă, şi-n general e vorba de o răbdare de fier. Pentru că, după cum e obiceiul în domeniu, diavolul stă în detalii. O propoziţie poate să înceapă perfect decent, dar când te aştepţi mai puţin să-ţi strecoare o şopârlă aparent inofensivă.
Exemplu (cu scop didactic):
Se zice tare sus şi răspicat că bunurile de utilitate publică sunt ferite de acest tratat – adică na: canalizare, apărare, astea. Ceea ce sună (şi este) de bun simţ, guvernul local al ţării este primul răspunzător de bunurile publice, şi ele nu trebuie aruncate pe piaţa liberă (cum se zice în engleză, commodified). Nu ne jucăm cu chestii gen resursele de apă, nu lăsăm o firmă privată să preia controlul asupra lor şi să-nceapă să caute profit cu ele.
Dar surpriză!, iată că se tatonează în SUA includerea internetului între bunurile publice. Discuţia asta cu includerea are o altă bază, dacă ar fi bun public asta ar putea asigura net neutrality – dar iaca ar avea şi un efect asupra TTIP: dacă americanii fac internetul bun public, atunci în UE ce facem? Îl lăsăm aşa, ne-public, şi prin asta lăsăm uşa deschisă firmelor americane să vină să facă profit (şi surveillance, că veni vorba) pe teritoriu UE? Ei fiind în acelaşi timp feriţi de orice intruziune europeană? Sau acuma trebuie să facem şi noi în Europa repejor la fel ca-n SUA?

… Am zis doar că e un monstru 🙂

N-am nici o concluzie la povestirea asta – o las aşa, la nivel de bârfă. Să spun drept că eu una, cu cât am citit mai mult pe tema asta, cu atât a fost mai confuză: nu ştiu dacă per ansamblu e o treabă bună sau nu e. Doar raţiunea şi experienţa m-au învăţat că nimic nu e 100% bun sau 100% rău, iar rodul unui consens nu mulţumeşte niciodată 100% nici una dintre părţi.
Prin urmare cred că cei care fac demonstraţii „Anti-TTIP” văd lucrurile simplist şi infantil, aruncă la gunoi o idee de bun simţ în loc să protesteze cu cap, punctual şi informat împotriva unui capitol concret sau al unor prevederi. Iar de partea lor politicienii sunt clar rupţi de realitate crezând că vor putea să pună la punct, dintr-o mişcare, aşa o matahală – şi mai ales într-un timp aşa de scurt.