Despre panica morală

Este un om, îl cheamă Sam Harris, e la bază neuroscientist, da-n timpul lui liber ţine prelegeri TED despre inteligenţa artificială, discută şi argumentează despre religie, şi, în fine, are un podcast în care stă de vorbă cu alţi oameni de ştiinţă/ specialişti în diverse domenii despre teme actuale în politică şi societate. Pe scurt: indiferent cât şi dacă suntem de acord cu opiniile sale, omu’ are o abordare remarcabil de deschisă, îşi pune întrebări de bun simţ şi le caută răspunsuri cu calm şi cu rigoare ştiinţifică.

Unul din podcast-uri îl are ca invitat pe un anume Charles Muray. Pentru cine nu ştie, Charles Murray e un politolog care a devenit infam în anii ’90 la publicarea cărţii sale „The Bell Curve„. Amu… e greu de explicat nepartizan despre ce e vorba în carte din moment ce a fost atât de explozivă la momentul apariţiei, dar o să-ncerc – şi cu ocazia asta o să-mi construiesc şi argumentul postării de faţă.

Dacă e s-o spunem în formula scurtă consacrată, The Bell Curve e despre „corelaţia dintre IQ şi rasă”.
Deja e clar de unde explozia.
Moment în care mă găsesc într-o dilemă: pe de o parte e o carte hulită şi un autor care încă mai e dez-invitat de la evenimente/atacat fizic/ blocat de la a ţine vreo cuvântare – pe de altă parte, la un google rapid, omul a mai scris recent o carte, „Coming Apart”, care pare extrem de relevantă şi lăudată în America de azi, fiind voba despre noile clase sociale din SUA.
Păi deci dacă astea două extreme se pot împăca, înseamnă că undeva am judecat eu prea rapid/ prea superficial. Şi, cum singura bază pe care am raţionat a fost descrierea cărţii, atunci hai încă o dată: „corelaţia dintre IQ şi rasă”.

„Corelaţie”, în sens ştiinţific, nu înseamnă nimic – nu înseamnă cauzalitate – deci în principiu întrebarea asta nu ar trebui să aibă aşa un ecou revoltat. Pe de altă parte însă, însuşi faptul că-ţi pui întrebarea asta înseamnă că poate pe undeva tu suspectezi ceva. Ai, în mod deschis sau ascuns, o ipoteză – iar ipoteza cea mai groaznică este evident ideea că negrii sunt mai puţin inteligenţi decât albii.
Şi să zicem că e doar o curiozitate ştiinţifică, fără bagaj e prejudecăţi. Una e ca la sfârşit să vii cu concluzia „nu există dom’le nici urmă de corelaţie” şi alta e să vii, cum se-ntâmplă cu „The Bell Curve”, cu o corelaţie care sugerează că în medie negrii au un IQ mai scăzut decât albii.

Apă la moară pentru rasişti.

Acuma ar cam fi momentul să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
În primul rând: se pare că verificările peer review zic că statistica şi metodologia din „The Bell Curve” sunt zdravene.
În al doilea rând: autorul se apără zicând că inteligenţa umană are multe componente, una din componente poate fi măsurată cu IQ-ul, felia asta depinde în mare măsură de moştenirea genetică, iar el n-a făcut decât să examnieze mărimea moştenirii genetice între rasele umane, şi că părticica asta, IQ-ul de unul singur, nu zice nimic despre succesul unei persoane.
În al treilea rând: mai merită remarcat şi faptul că, dacă domnul Murray ar fi avut într-adevăr porniri rasiste, atunci în cei peste 20 de ani de când este persona non grata în mediile universitare, poate ar fi acceptat să se asocieze cu singurul grup care l-a lăudat şi promovat: white supremacists. N-a făcut-o.

Astea fiind zise, pentru mine a devenit brusc mai interesant fenomenul de „panică morală” pe care cazul lui îl dezvăluie – că întrebarea cu IQ-ul şi cu rasele mă lasă la drept vorbind cam rece.*

Panica morală în zilele noastre se manifestă prin acea reacţie precipitată de a respinge întru totul o chestie din cauză că-ţi cunoşti mediul înconjurător şi ştii să detectezi primejdia. Nu primejdia de a te ocupa cu o idee, ci mai degrabă primejdia de a fi exclus social. E instinct de apărare într-o societate în care statutul social e o armă importantă de supravieţuire: mai bine te dai din prima cu partea care pare mai morală. Plus, chiar dacă te apuci să citeşti autorul controversat în căutare de greşeli de raţionament, pentru a-ţi forma o opinie proprie despre el – ei bine, e un risc: dacă află cineva despre asta şi, la rându-i sensibil la panica morală, te va înfiera pe tine ca să se afle el în siguranţă de partea bună a conversaţiei?

Conversaţia pe care am avut-o la birou pe tema asta e un bun studiu de caz despre „panica morală”: un om a adus în discuţie podcast-ul respectiv în ideea că „uite dom’le ce constructiv e să abordezi întrebări cu care nici nu eşti de acord, uite aşa ar trebui să decurgă discuţia în mediul academic” – la care reacţiile s-au împărţit în două: jumătate din cei prezenţi au tăcut frumos pe ideea că „nu-i de mine aşa o întrebare”, cealaltă jumătate s-a dezlănţuit vocal pe muzica lui „Cum poţi să fii de acord cu aşa ceva?!?!”. În parte fie zis, colegul meu nu era de acord cu Charles Murray, dar era de acord cu curiozitatea metodică a gazdei podcast-ului. Şi, în loc să avem o conversaţie despre o altă conversaţie, şi eventual să ducem discuţia noastră în zone mai interesante despre cum am putea noi înşine să abordăm alte întrebări spinoase – ei bine, panica morală a acaparat tot şi l-a amuţit pe coleg, nu cred că va mai aduce vreodată vorba despre ceva cu adevărat interesant.**

Şi-n fine, pentu cine are timp 2+ ore să asculte în maşină sau aiurea, iaca nu se poate să nu ofer şi podcast-ul cu pricina.

* Ca să nu rămână nimic neclar: Foarfeca înclină mai mult spre rezultatele mai proaspete care sugerează că mediul de provenienţă al oamenilor este, în zilele noastre cu societate globalizată şi hiper-informare, singurul factor clar determinant în succesul viitor al individului (1, 2, 3, 4). Dacă ai crescut într-un mediu cu violenţă/ infracţiuni, foarte probabil că vei perpetua acelaşi model şi la maturitate, indiferent de culoarea pielii. De-aia e îndreptăţită intuiţia părinţilor de copii de şcoală că e important să-i dea la o şcoală „mai bună” în sensul de a asigura copilului un mediu cu preocupări şi cu valori „bune”. Nu mai spunem că există cercetări proaspete şi despre diferenţa de abordare a pieţei muncii între oameni crescuţi în familii de clasă mijlocie şi cei proveniţi din familii de clasă muncitoare. În fine: din punctul de vedere al Foarfecii e mai interesant şi mai relevant să ne ocupăm cu întrebările astea, chestia cu diferenţele rasiale e prăfuită şi tocită, nu s-a demonstrat nimic concludent, hai s-o lăsăm.

** În ceea ce mă priveşte, am avut o călătorie foarte satisfăcătoare cu tipul ăsta. Am ascultat podcast-ul original, am înţeles argumentul lui Sam Harris de a renunţa la frică atunci când abordăm subiecte, şi am înţeles şi abordarea lui Charles Murray cu rezultatele din „The Bell Curve” – cred că e un cercetător riguros şi cinstit. Ceva însă nu mi s-a părut solid într-una din argumentaţii aşa că mi-am propus să-l văd mai de-aproape (inclusiv la faţă, să văd cum se comportă atunci când vorbeşte). Am mai investit vreo 2-3 ore în care l-am ascultat pe Murray aşteptând să găsesc undeva o găurică, o fisură în sistemul lui de valori – şi-am găsit-o! Nu mai lungesc postarea de faţă dar e foarte satisfăcător să pot spune că uite: sunt familiarizată cu opera autorului, cred că are dreptate în punctele A, B, C, şi cred că pe hârtie concluziile la care ajunge sunt zdravene. I-am găsit însă nişte fisuri în sistemul de valori, exemplu X şi exemplu Y, ceea ce mă convinge că înţelegerea lui despre lume e simplistă şi învechită, prin umare rezultatele lui se aplică doar în lumea aia simplificată.

Fusei în țările calde

De când am făcut ochi în lume am tot zis că ar fi mișto să „sparg” sezonul rece și să merg într-un mini-concediu printr-o țară caldă. Nu-i vorbă, am crescut printre nămeți și nu mă deranjează frigul, dar orice chestie care se-ntinde devine obositoare; plus, iernile pe-aici sunt mai puțin senine decât la Rădăuți; plus, în fine, de ce nu?

Așa că am fost o săptămână prin insulele Canare.

Am început de pe Gran Canaria, unde baza a fost la Maspalomas, că vroiam să văd vestitele dune de care mi s-a povestit. Apoi am trecut cu feribotul pe Tenerife, unde principalul obiectiv a fost urcarea pe vulcanul Teide. Pe lângă astea două obiective îndeplinite mai arunc aici niște nume, pentru posteritate: situl arheologic Cuatro Puertas, Las Palmas de Gran Canaria, Santa Cruz de Tenerife, Parador de las Canadas del Teide, Los Cristianos.

Despre Maspalomas citisem pe wikitravel că e minunat dacă ești neamț și/ sau gay. Ce descriere acurată!
O stațiune de bungalow-uri, ultra-turistică, plină de nemți bătrâni, cu anunțurile la supermarket în germană, cu meniuri în germană, inclusiv cu reclame prin târg cu „medici germani”, „agenții imobiliare cu nemți”, „avocați germani”, „cofetării germane” – în fine: o colonie în toată regula. Ce nu știe lumea însă este că peste 10 ani pensionarii nemți de acuma vor fi murit, iar în locul lor se vor strecura pe nesimțite coloniștii polonezi. Care de pe acuma mișună peste tot, dar încă nu au vizibilitatea aia tip „la tac’su pe moșie” – stai numa’ până încep ei să se simtă mai siguri pe sine.

Altă chestie super vizibilă: midlife crisis as far as the eye can see. Indiferent dacă gay sau nu, toți pensionarii simt nevoia să-și etaleze mușcii ofiliți – chiar dacă nu-s nici pe departe cele 30°C pe care le-ar sugera pozele cu palmieri și plajă. Da, la prânz era vreme de plajă indiscutabil (chiar dacă unele brize de vânt erau reci de-a binelea) – dar de pe la 4-5 era subit nevoie să te înfofolești.

Din fericire însă naturii nu-i pasă de prostul gust al oamenilor, iar dunele din sudul plajei chiar își merită renumele și chiar e spectaculos peisajul. Sigur, nu e o întindere incomensurabilă, dar dacă te bagi suficient de tare între nisipuri ai câteva porțiuni din care nu mai vezi civilizația. E o experiență – și, mai ales, curios lucru, nu e chiar așa de plin de turiști cum m-aș fi așteptat.
Bine, după cum ziceam, nici nu este sezonul principal de vacanțe – iar asta se simte la numărul de turiști.
Și se mai simte într-un punct: locul e construit și conceput pentru mase mari; ei bine acuma era fix suficient de plin încât să nu fie deprimant pustiu, dar și suficient de gol încât să-i vezi adevăratul fond. Este o fascinație indiscutabilă în a vedea kitch-ul dezgolit, agrementul futil, inutilitatea unor idei.

Cum ziceam însă: noroc cu dunele care-și văd de treabă, că altceva nu-i mare lucru de văzut.

*

În celălalt capitol al deplasării am făcut cum m-au învățat alții care au fost înaintea mea: urcat până la refugiul de la cota 3260m într-o zi, dormit la căldurică, și pornit a doua zi înainte de răsărit până sus pe vârf, 3718m, de unde vezi fix soarele răsărind cum aruncă peste nori și peste ocean umbra lungă și simetrică triunghiulară a muntelui. De pe vârf se poate coborî apoi nițel în altă direcție și, de pe la alți 3200m, se poate lua telecabina până mai jos, pe la vreo 2000m. Partea cu telecabina nu a fost cazul în excursia asta pentru că se stricase cu o săptămână în urmă – da-n rest a mers totul strună.

Ce să zic? Peisaje ca pe Marte, e greu să intuiești proporții fără un reper de mărime precum copacii – prin urmare unele urcușuri păreau super intimidante până se dovedeau a fi accesibile, și invers: unele distanțe numai nu le terminam de parcurs. Iar faptul că norii se opresc pe la 1800m dădea mereu iluzia că muntele ar fi de fapt jumătate din înălțime. Adică abia când printr-o gaură în nori se distingea în zare țărmul și oceanul, abia atunci era clar unde te afli. Plus, toți bolovanii care de jos păreau stânci monumentale, de sus par niște pietricele.
Fizic e foarte fezabil traseul, cu singura condiție să fii disciplinat și să nu te suprasoliciți – că nu de alta, da’ sus acolo e mult mai puțin oxigen decât la malu’ mării, așa că nu prea ai cu ce să-ți tragi sufletul. Să nu mai zic de emanațiile puternice de sulf care încep de pe la 3500m, chiar nu e o idee bună să tragi aer adânc în plămâni.
Refugiul n-are nici urmă de semnal de telefon, dar are un wireless brici, paturi acceptabile, e cald și curat, apă cât să te speli pe ochi (nu-s dușuri – și chiar de-ar fi, nu e apă caldă), și-n general mi s-a părut o treabă foarte ok organizată. Cu un număr limitat de turiști pe zi, cu cineva care ține socoteala celor care au ajuns/n-au ajuns, cu un nene care dă trezirea la 5 dimineața, cu automate de apă și cafea, bucătărie și posibilitate de a-ți cumpăra o lampă de pus pe cap în caz că ai uitat-o pe-a ta acasă 😀 ȘI, mai ales, cu multe posibilități de a te informa dinainte despre ce te-așteaptă – condiții, traseele din parc, tot-tot.

 

Singura chestie cu care stăteam în dubiu era dacă nu cumva dimineața înainte de răsărit se pornesc toate urgiile cerului și dă un vânt aspru peste cele vreo -5°C. Nu de alta, dar aveam un singur rucsac la mine, și ăla în mărime Ryanair – în care trebuise să împachetez și haine pentru o nuntă (la care am fost înainte de Canare), și haine de Belgia, și haine de plajă, și haine de munte-iarna, și bocanci. Deci na: eram eu bine echipată, dar nici chiar pentru orice – plus, trebuia să car totul pe mine până pe vârf, că nu mai aveam timp să trec pe la refugiu pe drum înapoi.
N-a fost cazul.
Dar, cum ziceam, telecabina era stricată – prin urmare am ales un traseu pe jos, altul decât cel pe care urcasem, și, fiind pe versantul sudic al muntelui, m-a prins soarele mai ceva ca-n Maspalomas. Până am ajuns la bază, la Parador-ul de la 2000m, am trecut deja la tricou și teneși.
Cu mențiunea că traseul al doilea, cel de coborâre, a fost de departe mai intens și mai neiertător decât cel pe care urcasem. Bine că măcar era de coborâre – oricum, am făcut o febră musculară de la el de-am umblat ca pinguinu’ două zile dup-aia. Și altă mențiune: peisajul pe partea asta mai vulcanic decât la urcare. Am pășit pe lava pietrificată, am văzut râurile de lavă încremenite pe versanți, nu mai zic de bolovanii evident împușcați de explozie – care, a propo, a avut loc în 1909.

Deci? Absolut de recomandat.
Sigur, e recomandabilă o oarecare formă fizică în prealabil – dar la naiba, am văzut urcând și oameni de 72 de ani, dă-o-ncolo de treabă. Cu destul timp și determinare cred că poate urca aproape oricine.

*

Alte observații random:

  • lumea super prietenoasă. Și cu turiștii străini (pe care însă îi cam mulg de bani), și mai ales cu conaționalii spanioli.
  • a existat o civilizație pre-hispanică pe Gran Canaria, de la care au rămas niște galerii săpate prin stânci, la Cuatro Puertas am văzut ceva asemănător cu ce știm despre Capadocia – la scară mai mică și mai roșietică 🙂
  • Las Palmas de Gran Canaria are un aer de ghetou portughez, dar nu m-a impresionat în mod special – în schimb Santa Cruz de Tenerife! Dacă știam, acordam invers, mai mult timp pentru vizitat dincoace în Santa Cruz! Foarte simpatic orașul, de la bun început a avut un vibe prietenos. Plus: se întinde pe munți foarte abrupți împrejurul portului, alte orașe ar fi zis cu siguranță că nu mai au loc să se întindă.
  • Sere. Kilometri pătrați, hectare, cât vezi cu ochii, sere. De roșii, de banane, de ce vrei tu. Dacă mă-ntrebai pe mine, aș fi zis că taman solul fertil le lipsește agricultorilor de pe Insulele Canare, nu atmosfera de seră. Da-n fine, iaca e invers.
  • Autobuzele am spus că sunt bine puse la punct. Dar nu și punctuale. 15-20min marjă de rezervă.
  • Mâncarea, ca peste tot în Spania, excelentă – mai ales dacă te ții departe de localurile cu meniu în patru limbi străine.
  • Los Cristianos e una din stațiunile de pe Costa Adeje, in sudul Tenerifelor. De departe mai puțin kitch masificat decât în Maspalomas, plaje mișto, mulți italieni for some reason. Loc bun de parapantă.

Cam de-astea, nu are rost să-ntind postarea încă și mai mult de-atâta. Cine mai are întrebări, să-ntrebe.

 

Ce-aț văzut, păstori?

Fusăi, deci, prin patrie de Crăciun.

În primul și-n al doilea rând: realizez că în afara vizitei la părinți nu mai am argumente pentru ”Crăciun în România”. Sărbătorile feerice cu zăpadă și colindători pur și simplu nu mai există. De când cu schimbările climatice nu mai e de la sine înțeles că va ninge de Crăciun – nici măcar la Rădăuți – iar pe de altă parte în noaptea de Ajun am asistat la un fenomen bizar: străzile orașului forfotind de mașini, pietoni însă ioc. Nici măcar veșnicele găști de liceeni cheflii care au ieșit din casă cu eterna scuză că ”merg cu colinda”, nici Moși Crăciuni de ocazie care-și lipesc barba la colțul străzii înainte să intre la nepoți. Nimic.
Bine, observația e mai clară și mai generală: în Rădăuți, pe jos merg numai săracii, bătrânii și loser-ii, la drept vorbind nici trotuarele pline de mașini nu mai fac mersul pe jos un sport atractiv… iar atmosfera asta nouă se simte cu atât mai acut de Crăciun, când ai vrea să vezi oameni pe stradă, grupuri de musafiri mergând de la o masă la următoarea, să te saluți cu eventualii cunoscuți, să te contagiezi cu bună dispoziție.
În toată pustietatea gri-cețoasă, un singur indiciu că e Crăciun (și ce indiciu!): luminile de pe case. De la an la an s-au înmulțit și s-au adunat, o fi și o chestie de concurență între vecini… dar am rămas fără replică trecând prin unele sate din împrejurimi: festival, nu alta! Complet scăpată de sub control chestia, niște lumini orbitoare și supărătoare, un kitch peste orice limită a înduioșării, bașca unele case au trecut peste limitele fizice ale ghirlandelor de LED-uri și au instalat direct proiectoare cu laser de la discotecă, să proiecteze puncte colorate și mișcătoare pe fațadă. Nu, nu vorbesc de vreun caz izolat al unui excentric, vorbesc despre un fenomen – un festival, am zis! Tomorrowland e pistol cu apă.

Mi s-a sugerat pentru data viitoare opțiunea unor cabane din munți, specializate în organizarea unui ”Crăciun autentic”. Ă, nu: în primul rând n-aș putea evita ironia, faptul că trebuie să organizez autenticul; în al doilea rând nu e componenta privată cea cu lipsuri: acasă cu familia lucrurile au decurs și de data asta ca întotdeauna, ceea ce e o sursă de bucurie – lipsurile sunt în componenta ailaltă, atunci când ieși din casă și ai nevoie de o societate. Iar pe asta n-o poate organiza nici o pensiune agroturistică, indiferent cât de tradițională, de bucovineană sau de recomandabilă ar fi.

În fine, a fost în orice caz un Crăciun fericit, chiar dacă straniu și scurt.

Apoi am fost la Cluj și la Budapesta. Câteva impresii random:

  • Moamă ce tare e salina de la Turda!
  • Clujul e mic, dar își păstrează foarte bine șarmul de mecca a underground-ului românesc. Ce-ar mai fi Clujul dacă nu ar trebui să te chinui oleacă să găsești cârciumile cele mai cool? Alea pitite prin ganguri obscure, pe scări banale, în clădiri nebănuite.
  • Răzbunarea pe trecutul studențesc e să revii în locurile în care te-ai limitat ascetic la o bere de două ore… și acuma să te simți ca un șeic arab. Și dintre ”locurile” la care mă gândesc mă simt datoare să menționez măcar restaurantul Maimuța Plângătoare din Cluj. Care s-a dezvoltat în timp de la aproape-cantină (mi-l permiteam și acu 10 ani) la bucătărie cu șofran și somelier – și NU a făcut-o ca o formă fără fond, ci chiar e bun și de recomandat.
  • Mersul cu avionul de la Timișoara la Cluj a meritat din toate punctele de vedere (mai bine 7 ore în tren, Cluj – Suceava, decât cele 14h de la Timișoara la Suceava). Ce n-am știut a fost că BlueAir-ul TM-CJ funcționează ca un autobuz, la aterizarea în Cluj s-a transmis în cabină că ”Pasagerii de Iași să rămînă la locurile lor, să coboare doar cei de Cluj”. … Păi bine bă!, eu de ce n-am știut? Că așa, rămâneam și eu mai departe în avion și ajungem de la Iași mult mai devreme la Suceava.
  • În Timișoara am avut cea mai proastă cazare din… cred că din ultimii 5 ani, nici să pășesc în baie nu mi-a venit. Iar în centru, cu tot respectul, chiar dacă e fețuit și renovat totul, la o adoua vedere îți dai seama că totul e stăpânit de interlopi. Degeaba arată bine piața operei și are super spații de restaurante de bulevard, dacă atunci când dai să intri descoperi de la ușă că e un local absolut dubios din care cel mai bine te faci nevăzut.
  • Per ansamblu mult mai multe bonuri fiscale decât alte dăți. Bravo.
  • Trenul CJ-SV este absolut civilizat, mai ales la clasa I (care, dacă e luat din timp și online, e super avantajos). Trenul de noapte CJ-Budapesta e un sovietic din ăla cu căldură de bubuie. Plus: cum naiba să faci ruta aia profitabilă dacă biletele nu se pot cumpăra DECÂT din gările CFR? În fine, pont: cabina de 4 persoane nu există; plătești doar un preț mai mare pe bilet, iar apoi te trezești într-o cabină ordinară de 6 persooane și pe cuvântul valetului că nu mai bagă pe nimeni. Mulțam.
  • Budapesta e mișto în orice sezon. Însă nu e ieftină.
  • La Revelion în Ungaria la ora 12 toată lumea se oprește din chefuială și dezmăț, pune mâna pe piept, și cântă imnul. Serios. N-o să uit în veci tabloul cu ditamai clubul plin de cheflii care, la sfârșitul numărătorii inverse, când străinii ignoranți dădeau să-nceapă cu ciocnitul, și-au ațintit toți ochii pe televizor și au început să cânte împreună cu formația de la TV. Și nu doar o strofă, în nici un caz la mișto.
  • Băile termale din Budapesta sunt o chestie de făcut și chiar sunt de recomandat, însă… na: la intrare nu mai erau prosoape de închiriat așa că a trebuit să cumpăr unul. Am avut senzația că am fost parte dintr-un biznis, da-n fine, am dat cei 3 Euro și mi-am luat un prosop. Care prosop însă a dispărut fără urmă cât am fost eu în piscină. Și povestea nu se termină din păcate aici, pentru că odată ieșită din apa caldă și cu perspective de amigdalită în lipsă de prosop, plus nervi… mi s-au flexibilizat urgent principiile și mi-am însușit primul prosop alb-neutru pe care l-am găsit în drum. Care prosop alb și neutru a dispărut și el cât am stat eu la saună :)) Deci da: nu știu ce să recomand, dar măcar zic să se știe 🙂

Deci de-astea. De-acuma fresh în 2017.

Lectura de weekend (CLXX)

Întrucât trăim vremuri interesante şi pentru că, după toate estimările, ne vom duce dracului în cel mai scurt timp (dacă nu cu Trump însuşi la comandă, atunci cu cineva din cabinetul pe care-l va numi) – ia hai să facem acea chestie care se potriveşte numai şi numai în momentul ăsta: să ne îndulcim cu analizele înţelepţilor care s-au trezit după evenimente, să ne explice ce anume a fost prost în lume şi a dus la o asemenea bizarerie.

Un eseu care revizuieşte Dialogurile lui Platon în contextul actual. Un text foarte bun, altfel.

Sau un text al unui istoric, care explică despre cum omenirea tinde să-şi dea foc la valiză cam o dată la o sută de ani.

Experţii şi păreriştii sunt însă distribuiţi încă pe toată paleta mecanismului mental de absorbţie a tragediei – unii au ajuns deja la acceptare, alţii încă sunt în faza de negare. Adică explică brusc că persoana preşedintelui american nu e până la urmă aşa o mare scofală, că să vezi că instituţiile din spate sunt cele stabile, inerte, care garantează mersul potrivit al lucrurilor chiar dacă un dobitoc se trezeşte să lă smucească. O avea şi el dreptatea lui, ce ştiu eu?

Lectura de weekend (CLXIX)

Că tot o să fie weekendul ăsta cu o oră mai lung, zis că investim ora asta (pe care în rest niciodată n-o avem) în ceva lecturi interesante.

Cum ar fi o chestie din istoria lumii, Franţa a fost la un moment dat pe punctul de a cuceri Mexicul. O-ntreagă poveste.

Ar mai fi de citit şi un portret mai detaliat, la modul „treaba nu mai poate fi ignorată, hai să ne uităm mai bine la personajul ăsta”: cine este lidera (relativ tinerei) formaţiuni de extrem dreapta din Germania. O tipă tare interesantă, un articol foarte bun.

Unul din cele mai interesante experimente sociale recente: pe posturile TV publice din Germania, Austria şi Elveţia, precum şi pe postul de limbă germană din Cehia, s-a transmis pe 17 octombrie anul ăsta concomitent un film artistic cu final deschis. Pe scurt este vorba de un avion cu 164 de pasageri la bord, care este hijacked de nişte terorişti şi făcut să se îndrepte spre un stadion plin cu 70,000 de oameni. La sol, la celula de criză care află de caz, un soldat ia decizia de a trage cu o rachetă în avion – ca să salveze stadionul ce nu ar fi putut fi evacuat în cele 2 minute care-i rămâneau. Soldatul este apoi judecat, în film se prezintă procesul cu argumentele acuzării şi apărării, iar finalul deschis este dacă până la urmă omul e vinovat sau nu. Publicului îi sunt puse la dispoziţie o oră şi posibilitatea de a vota online sau la telefon – de a vota dacă soldatul trebuie condamnat sau nu. Regizorul a filmat două versiuni ale finalului de film şi s-a difuzat varianta care corespunde votului telespectatorilor.

Filmul a avut record de audienţă, iar varianta de bun simţ a câştigat cu 86,9% 🙂 făcând loc pentru jdemii de discuţii şi de opinii în toate ziarele germane.

Filmul se bazează pe o piesă de teatru care, la fel, se joacă prin interacţiune cu publicul. Detaliile conceptului, aici. Detaliile evenimentului TV din octombrie (în germană), aici.

TTIP

Lumea se vânzoleşte cu privire la TTIP, tratatul de liber schimb între UE şi SUA. Demonstraţii, ONG-uri, luări de poziţii – şi mai ales: opinia publică.

Cu toate astea, am senzaţia că jumătate din lumea nu ştie prea bine despre ce e vorba. (Şi acum, nu c-aş fi o expertă, dar pentru că am căpătat habar pe motive de muncă, iaca o schiţă de context. Long read).

În primul rând tratatele comerciale bilaterale ale UE cu câte o ţară nu sunt ceva nou. Există unul de mare succes cu Coreea de Sud, care merge bine-mersi de câţiva ani; mai există cu Singapore, cu Canada – iar în discuţii avansate mai sunt şi acorduri cu Argentina, Australia, India… în total vreo 17.
Era aşadar o chestiune de timp până să-i vină cuiva şi ideea cu SUA.

Bon.

În al doilea rând trebuie înţeles că vorbim despre un monstru. Acoperă cam toate domeniile de schimb, bunuri şi servicii – şi dacă e să ne gândim la servicii doar, concretizând, avem practic de-a face cu mobilitatea oamenilor, a forţei de muncă. Mobilitatea e pe bază de recunoaştere reciprocă a competenţelor (mai exact, să ţi se recunoască studiile medicale şi/sau experienţa, dacă eşti medic şi vrei să te muţi; la fel pentru arhitecţi, ingineri, avocaţi, translatori…. mă rog, toate cele 865356 de profesii existente). Cumva arhitecţii s-au învârtit cu talent şi au obţinut deja recunoaşterea între SUA şi UE, dar nimeni nu se poate lua după modelul lor. De ce?
Păi să luăm de exemplu medicii. Scrierea condiţiilor ăstora pentru medici în tratatul comercial nu e făcută aşa, din pană, de vreun politician care are el chef să scrie ceva. Dimpotrivă: se întâlnesc reprezentanţi de la uniunea medicilor europeni cu reprezentanţi de la uniunea medicilor americani, şi discută „cum e la voi?”, „dar cum ar fi dacă ar fi?”, şi în felul ăsta învaţă unii despre alţii cam ce este identic şi unde-ar fi de lucrat. Politicienii nu fac decât să transcrie şi să ia aminte la discuţii, iar la sfârşit să ia lista cu „ce e de negociat” şi să înceapă să umble din uşă-n uşă cu convinsul. Ce înseamnă „din uşă-n uşă”?
Păi „uniunea medicilor europeni” e formată la rândul ei din cele 28 de uniuni naţionale de medici din fiecare ţară membră. Deci în primul rând trebuie vorbit şi cerut părerea tuturor celor 28 de asociaţii naţionale. Dar asta nu e aşa complicat pe cât e de fapt altă chichiţă: există, în realitate, puzderie de uniuni bazate pe specializări: uniunea dentiştilor (care de fapt sunt vreo minim 3 organizaţii separate), asociaţia cardiologilor, asociaţia ORL-iştilor… toate neamurile. Astea sunt deci toate „uşile” la care trebuie bătut, cerut părerea, pus problema, etc.

De-aia au şi fost până acuma 9 runde de negocieri: de fiecare dată s-au pus problemele pe masă, iar negociatorii au zis că „ok, deci până data viitoare cerem părerea din teritoriu să vedem ce-i de făcut în privinţa asta: e musai ca un medic, ca să-i fie recunoscută calificarea peste Ocean, să fi făcut 2, 5, sau 10 ani de rezidenţiat?” (asta ca exemplu de întrebare).

Deci dacă numai la medici se dovedeşte aşa o îmbârligătură ameţitoare, e evident ce monstru iese dacă includem restul profesiilor (unde lucrurile stau fix la fel, cu puzderie de uniuni care trebuie întrebate) – şi stai că încă nu am ajuns la bunuri: electronice sau alimentare? cu taxă înainte de vamă (pe legea taxelor din ţara de provenienţă) sau cu taxa după vamă (pe legea ţării de destinaţie?); la bunurile alimentare: cu analiza de laborator în ţara mamă sau în ţara de destinaţie?
Nu mai zic că în domeniul alimentar sunt o grămadă de controverse pornite de la mici producători de bunuri de origine controlată: brânza Roquefort, pastele Bolognese, Jamon Serrano, etc. True story: pe piaţa americană există un producător care face spaghete Bolognese, o marcă înregistrată în SUA, şi care seamănă cu ce vine din Italia; or, pe legea europeană, nu poate purta numele de „Bolognese” decât produsul fabricat în Bologna, în regiunea cu pricina; restul alimentelor trebuie să poarte cel mult numele „tip Bolognese” – ceea ce însă contravine mărcii înregistrate în SUA.

Ăsta e doar un exemplu din cele 1009864 de certuri aparent mici, care însă împreună fac TTIP-ul ăsta foarte, foarte dificil.

O altă problemă e de ordin… hm, nici nu ştiu cum se numeşte asta. Dar iaca: administraţia Obama e plină de oameni cât de cât rezonabili, flexibili, care vor să ajungă la un consens. În mod tradiţional, o administraţie republicană ar fi mai agresivă, mai preocupată să iasă cum vor ei, să ţină cu dinţii de anumite chestii fără interesul real de a negocia.

Exemplu.

Unul din capitole se referă la investiţii. Adică banal: cum s-ar putea înlesni viaţa unei firme din UE care vrea să facă o investiţie în SUA, şi viceversa. Nu c-ar fi imposibil până acuma, dar se poate şi mai simplu. Ei bine, americanii au venit cu o idee năstruşnică: ce-ar fi ca firma americană care ajunge pe tărâm european să facă întâi o estimare oficială a câştigurilor pe următorii … să zicem 5 ani? Şi dup-aia, dacă nu realizează acest câştig, să poată da în judecată guvernul ţării gazdă?
….. Sper că e vizibil pentru oricine că asta e o enormitate, şi nu ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că europenii au sărit ca arşi. Una peste alta, aceste capitol are momentan statutul de „no fucking way!” din partea europeană, iar ceilalţi… ei bine, dacă revin republicanii la putere, nici ei n-or să vrea să facă nici o concesie – şi uite-aşa stăm blocaţi.

Există însă şi probleme mai boring de-atât. N-am citit textul original de pe Wikileaks pt că na, am şi alte lucruri mai importante de citit. Dar am citit capitole şi/ sau paragrafe. Şi e o lectură frustrantă: trebuie să fii mereu pe fază la fiecare cuvânt, trebuie să ai o enciclopedie de cunoştinţe în cap ca să te prinzi la fiecare virgulă, şi-n general e vorba de o răbdare de fier. Pentru că, după cum e obiceiul în domeniu, diavolul stă în detalii. O propoziţie poate să înceapă perfect decent, dar când te aştepţi mai puţin să-ţi strecoare o şopârlă aparent inofensivă.
Exemplu (cu scop didactic):
Se zice tare sus şi răspicat că bunurile de utilitate publică sunt ferite de acest tratat – adică na: canalizare, apărare, astea. Ceea ce sună (şi este) de bun simţ, guvernul local al ţării este primul răspunzător de bunurile publice, şi ele nu trebuie aruncate pe piaţa liberă (cum se zice în engleză, commodified). Nu ne jucăm cu chestii gen resursele de apă, nu lăsăm o firmă privată să preia controlul asupra lor şi să-nceapă să caute profit cu ele.
Dar surpriză!, iată că se tatonează în SUA includerea internetului între bunurile publice. Discuţia asta cu includerea are o altă bază, dacă ar fi bun public asta ar putea asigura net neutrality – dar iaca ar avea şi un efect asupra TTIP: dacă americanii fac internetul bun public, atunci în UE ce facem? Îl lăsăm aşa, ne-public, şi prin asta lăsăm uşa deschisă firmelor americane să vină să facă profit (şi surveillance, că veni vorba) pe teritoriu UE? Ei fiind în acelaşi timp feriţi de orice intruziune europeană? Sau acuma trebuie să facem şi noi în Europa repejor la fel ca-n SUA?

… Am zis doar că e un monstru 🙂

N-am nici o concluzie la povestirea asta – o las aşa, la nivel de bârfă. Să spun drept că eu una, cu cât am citit mai mult pe tema asta, cu atât a fost mai confuză: nu ştiu dacă per ansamblu e o treabă bună sau nu e. Doar raţiunea şi experienţa m-au învăţat că nimic nu e 100% bun sau 100% rău, iar rodul unui consens nu mulţumeşte niciodată 100% nici una dintre părţi.
Prin urmare cred că cei care fac demonstraţii „Anti-TTIP” văd lucrurile simplist şi infantil, aruncă la gunoi o idee de bun simţ în loc să protesteze cu cap, punctual şi informat împotriva unui capitol concret sau al unor prevederi. Iar de partea lor politicienii sunt clar rupţi de realitate crezând că vor putea să pună la punct, dintr-o mişcare, aşa o matahală – şi mai ales într-un timp aşa de scurt.

 

Fusei la Budapesta (a X-a oară)

Nu e prima oară şi nu prea am chef să reiterez evidenţele (da, e un oraş mişto – şi cu cât îl cunosc mai bine îmi place mai mult; atenţie, blasfemie: mi se pare mai incitant decât Viena!) aşa că o să merg direct la subiect:

De când m-a apucat interesul pentru muzeele naţionale de istorie acu 4-5 ani, este prima oară când a) m-am nimerit în Budapesta, şi b) am avut timp şi posibilitatea să mă duc să vizitez. Am fost deci la Muzeul Naţional Ungar, şi anume cu intenţia precisă de a vedea cum anume diferă poveştile pe care le-am învăţat eu la şcoală de poveştile lor. Mă refer desigur la chestiunea cu Transilvania.

Pentru cine nu a citit la vremea respectivă, m-am întors din periplul verii 2012 cu o analiză comparativă a muzeelor de istorie din Atena, Istanbul şi Bucureşti, şi mustăceam cu privire la diferenţele subtile sub care era prezentată perioada fanariotă în cele trei poveşti respectiv. Mă aşteptam deci la o mustăceală similară acuma şi la Budapesta.

Ei bine, orice mustăceală a ieşit din discuţie de la bun început, când de la prima cameră – cea dedicată formării Statului Ungar în sec. IX – statement-ul de pe perete zice că hunii s-au stabilit în bazinul Carpatic şi acolo au întemeiat primul stat ungar (vezi poza).

20161016_115348

Amu… să fie clar: în şcoală am detestat istoria, era un chin, totul se învăţa pe de rost (şi lecţiile şi comentariile) – aşa că nu dispun nici de surse credibile de istorie, iar pe alea de care dispun nu le stăpânesc. Cu toate astea ţin minte că noi aşa am învăţat: că hunii au venit de undeva de la Est sau Nord-Est, au trecut peste teritoriul României de azi şi s-au stabilit în Câmpia Panoniei. Ulterior, saşii şi secuii ar fi fost „aduşi” în Ardeal şi plasaţi pe linia Carpaţilor în scopuri de apărare.

De-aia zic că de la bun început, de la prima cameră a muzeului, n-a mai fost loc de mustăceală: diferenţa dintre poveşti e la fel de subtilă ca un ciomag în cap.

Diferenţele continuă, bazându-se pe acelaşi fundament: toate hărţile statului medieval ungar arată ca-n poză (Transilvania fiind inclusă cu naturaleţe), despre anul 1600, respectiv Unirea lui Mihai Viteazul, nu se pomeneşte nimic, nici despre anul 1918, în schimb spre ruşinea mea am înţeles abia acuma de ce aşa-numitele „pretenţii revizioniste” se cheamă „revizioniste”. Ba chiar şi alte detalii au fost noi pentru mine, într-una din hărţile Evului Mediu timpuriu cam tot teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei figurau, ca vecini al statului Maghiar, cumanii. Asta în vreme ce în manualele de istorie de la şcoala românească se pomeneşte doar în treacăt pe undeva că ar fi existat nişte unii, „cumani”, în vizită prin zonă la un moment dat – fără detalii suplimentare.

Deci aşa…

20161016_114945

Ăsta ar fi un bun moment să clarific concluziile pe care le-am tras din vizita asta.
Cum îmi place mai presus de orice să fie echitabilă, şi cum nu am sentimente partizane pentru nici una dintre poveşti, nu-mi rămâne decât să constat diferenţa uriaşă dintre istorii. Concluzia unică nu poate fi „vai!, înseamnă că tot ce-am învăţat la şcoală este fals”, nici „vai!, dar tot ce povestesc ungurii este fals!” – pentru că asta nu ar fi echitabil. Înseamnă, cel mult, că „vai!, înseamnă că ambele popoare şi-au scris istoria cum le-a convenit şi că există motive de îndoială faţă de amândouă”. În paranteză fie spus, am senzaţia că în orice discuţie de până acuma pe tema asta (între, de exemplu, români şi secui) fiecare dintre părţi a urmărit doar să-i facă pe ceilalţi să-şi pună la îndoială manualul de istorie, considerând în acelaşi timp propriul manual de istorie ca adevărat. Constructiv şi matur, ce să zic?
Revenind însă: dat fiind că nu dispun de surse mai acătări, rămân cu constatarea că uite domle ce diferenţă! Dar, intrând între timp în contact şi cu alte popoare, guess what?, se pare că toată Europa Evului Mediu a fost o vânzoleală fără cap şi fără coadă, toţi se băteau pe teritorii şi alianţe. Cred că pot să afirm, chiar aşa fără cunoştinţe aprofundate de istorie, că ORICE regiune din Europa (la modul: închizi ochii şi pui degetulpe hartă) a schimbat în Evul Mediu minim 2-3 stăpâniri. Prin urmare, aşa cum Evul Mediu a lăsta motiv de gâlceavă peste Transilvania, aşa a lăsat motiv de gâlceavă peste absolut toate regiunile tuturor ţărilor de azi. Abia în sec. XIX-XX s-a hotărât omenirea că cea mai bună idee de organizare este cea a statelor naţionale (bazate pe etnie şi limbă comună), ceea ce satisface majoritatea maximă din populaţie.

Dacă ne-apucăm să numărăm istoria dinainte de statele naţionale… atunci 1) trebuie să ne hotărâm de unde începem: refacem graniţele de la 1700? De la 1500? Sau mai bine de la 1100?; şi 2) e bine să ne lămurim fără urmă de îndoială despre adevărul acelui an de hotar de la care ne hotărâm să numărăm istoria; adevăr care însă, cu cât e mai departe în timp anul vizat, e cu atât mai ceţos şi mai alunecos.

Deci? Deci nimica. Nu e treaba mea să dau soluţia la probleme atât de grele. Dar măcar un apel la raţiune şi la relativizare pot să fac şi eu.
Pentru mine personal am fotografiat toate textele de istorie şi cred că o să redeschid „Scurta istorie a poporului român” a lui Djuvara, să-mi reamintesc mai concret ce zice el pe tema asta, să fac o comparaţie. Nu că n-ar fi şi alţi istorici mai buni pe lume, dar până una-alta ăsta e singurul care pare lucid şi a mai şi scris o carte accesibilă pentru profani.

În rest, muzeul drăguţ şi bine aprovizionat. Am stat la coadă vreo 10-15 min, iar dintre cei din faţa mea minim jumătate vorbeau maghiară (ceea ce e de lăudat), iar mulţi chiar pensionari îmbrăcaţi de duminică. Ah!, şi iarăşi faza aia cu „am stat noi în calea Otomanilor şi am apărat Europa” a apărut din nou, la fel ca-n Belarus şi ca-n România. Să n-o mai văd că mi s-a luat.