Despre panica morală

Este un om, îl cheamă Sam Harris, e la bază neuroscientist, da-n timpul lui liber ţine prelegeri TED despre inteligenţa artificială, discută şi argumentează despre religie, şi, în fine, are un podcast în care stă de vorbă cu alţi oameni de ştiinţă/ specialişti în diverse domenii despre teme actuale în politică şi societate. Pe scurt: indiferent cât şi dacă suntem de acord cu opiniile sale, omu’ are o abordare remarcabil de deschisă, îşi pune întrebări de bun simţ şi le caută răspunsuri cu calm şi cu rigoare ştiinţifică.

Unul din podcast-uri îl are ca invitat pe un anume Charles Muray. Pentru cine nu ştie, Charles Murray e un politolog care a devenit infam în anii ’90 la publicarea cărţii sale „The Bell Curve„. Amu… e greu de explicat nepartizan despre ce e vorba în carte din moment ce a fost atât de explozivă la momentul apariţiei, dar o să-ncerc – şi cu ocazia asta o să-mi construiesc şi argumentul postării de faţă.

Dacă e s-o spunem în formula scurtă consacrată, The Bell Curve e despre „corelaţia dintre IQ şi rasă”.
Deja e clar de unde explozia.
Moment în care mă găsesc într-o dilemă: pe de o parte e o carte hulită şi un autor care încă mai e dez-invitat de la evenimente/atacat fizic/ blocat de la a ţine vreo cuvântare – pe de altă parte, la un google rapid, omul a mai scris recent o carte, „Coming Apart”, care pare extrem de relevantă şi lăudată în America de azi, fiind voba despre noile clase sociale din SUA.
Păi deci dacă astea două extreme se pot împăca, înseamnă că undeva am judecat eu prea rapid/ prea superficial. Şi, cum singura bază pe care am raţionat a fost descrierea cărţii, atunci hai încă o dată: „corelaţia dintre IQ şi rasă”.

„Corelaţie”, în sens ştiinţific, nu înseamnă nimic – nu înseamnă cauzalitate – deci în principiu întrebarea asta nu ar trebui să aibă aşa un ecou revoltat. Pe de altă parte însă, însuşi faptul că-ţi pui întrebarea asta înseamnă că poate pe undeva tu suspectezi ceva. Ai, în mod deschis sau ascuns, o ipoteză – iar ipoteza cea mai groaznică este evident ideea că negrii sunt mai puţin inteligenţi decât albii.
Şi să zicem că e doar o curiozitate ştiinţifică, fără bagaj e prejudecăţi. Una e ca la sfârşit să vii cu concluzia „nu există dom’le nici urmă de corelaţie” şi alta e să vii, cum se-ntâmplă cu „The Bell Curve”, cu o corelaţie care sugerează că în medie negrii au un IQ mai scăzut decât albii.

Apă la moară pentru rasişti.

Acuma ar cam fi momentul să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
În primul rând: se pare că verificările peer review zic că statistica şi metodologia din „The Bell Curve” sunt zdravene.
În al doilea rând: autorul se apără zicând că inteligenţa umană are multe componente, una din componente poate fi măsurată cu IQ-ul, felia asta depinde în mare măsură de moştenirea genetică, iar el n-a făcut decât să examnieze mărimea moştenirii genetice între rasele umane, şi că părticica asta, IQ-ul de unul singur, nu zice nimic despre succesul unei persoane.
În al treilea rând: mai merită remarcat şi faptul că, dacă domnul Murray ar fi avut într-adevăr porniri rasiste, atunci în cei peste 20 de ani de când este persona non grata în mediile universitare, poate ar fi acceptat să se asocieze cu singurul grup care l-a lăudat şi promovat: white supremacists. N-a făcut-o.

Astea fiind zise, pentru mine a devenit brusc mai interesant fenomenul de „panică morală” pe care cazul lui îl dezvăluie – că întrebarea cu IQ-ul şi cu rasele mă lasă la drept vorbind cam rece.*

Panica morală în zilele noastre se manifestă prin acea reacţie precipitată de a respinge întru totul o chestie din cauză că-ţi cunoşti mediul înconjurător şi ştii să detectezi primejdia. Nu primejdia de a te ocupa cu o idee, ci mai degrabă primejdia de a fi exclus social. E instinct de apărare într-o societate în care statutul social e o armă importantă de supravieţuire: mai bine te dai din prima cu partea care pare mai morală. Plus, chiar dacă te apuci să citeşti autorul controversat în căutare de greşeli de raţionament, pentru a-ţi forma o opinie proprie despre el – ei bine, e un risc: dacă află cineva despre asta şi, la rându-i sensibil la panica morală, te va înfiera pe tine ca să se afle el în siguranţă de partea bună a conversaţiei?

Conversaţia pe care am avut-o la birou pe tema asta e un bun studiu de caz despre „panica morală”: un om a adus în discuţie podcast-ul respectiv în ideea că „uite dom’le ce constructiv e să abordezi întrebări cu care nici nu eşti de acord, uite aşa ar trebui să decurgă discuţia în mediul academic” – la care reacţiile s-au împărţit în două: jumătate din cei prezenţi au tăcut frumos pe ideea că „nu-i de mine aşa o întrebare”, cealaltă jumătate s-a dezlănţuit vocal pe muzica lui „Cum poţi să fii de acord cu aşa ceva?!?!”. În parte fie zis, colegul meu nu era de acord cu Charles Murray, dar era de acord cu curiozitatea metodică a gazdei podcast-ului. Şi, în loc să avem o conversaţie despre o altă conversaţie, şi eventual să ducem discuţia noastră în zone mai interesante despre cum am putea noi înşine să abordăm alte întrebări spinoase – ei bine, panica morală a acaparat tot şi l-a amuţit pe coleg, nu cred că va mai aduce vreodată vorba despre ceva cu adevărat interesant.**

Şi-n fine, pentu cine are timp 2+ ore să asculte în maşină sau aiurea, iaca nu se poate să nu ofer şi podcast-ul cu pricina.

* Ca să nu rămână nimic neclar: Foarfeca înclină mai mult spre rezultatele mai proaspete care sugerează că mediul de provenienţă al oamenilor este, în zilele noastre cu societate globalizată şi hiper-informare, singurul factor clar determinant în succesul viitor al individului (1, 2, 3, 4). Dacă ai crescut într-un mediu cu violenţă/ infracţiuni, foarte probabil că vei perpetua acelaşi model şi la maturitate, indiferent de culoarea pielii. De-aia e îndreptăţită intuiţia părinţilor de copii de şcoală că e important să-i dea la o şcoală „mai bună” în sensul de a asigura copilului un mediu cu preocupări şi cu valori „bune”. Nu mai spunem că există cercetări proaspete şi despre diferenţa de abordare a pieţei muncii între oameni crescuţi în familii de clasă mijlocie şi cei proveniţi din familii de clasă muncitoare. În fine: din punctul de vedere al Foarfecii e mai interesant şi mai relevant să ne ocupăm cu întrebările astea, chestia cu diferenţele rasiale e prăfuită şi tocită, nu s-a demonstrat nimic concludent, hai s-o lăsăm.

** În ceea ce mă priveşte, am avut o călătorie foarte satisfăcătoare cu tipul ăsta. Am ascultat podcast-ul original, am înţeles argumentul lui Sam Harris de a renunţa la frică atunci când abordăm subiecte, şi am înţeles şi abordarea lui Charles Murray cu rezultatele din „The Bell Curve” – cred că e un cercetător riguros şi cinstit. Ceva însă nu mi s-a părut solid într-una din argumentaţii aşa că mi-am propus să-l văd mai de-aproape (inclusiv la faţă, să văd cum se comportă atunci când vorbeşte). Am mai investit vreo 2-3 ore în care l-am ascultat pe Murray aşteptând să găsesc undeva o găurică, o fisură în sistemul lui de valori – şi-am găsit-o! Nu mai lungesc postarea de faţă dar e foarte satisfăcător să pot spune că uite: sunt familiarizată cu opera autorului, cred că are dreptate în punctele A, B, C, şi cred că pe hârtie concluziile la care ajunge sunt zdravene. I-am găsit însă nişte fisuri în sistemul de valori, exemplu X şi exemplu Y, ceea ce mă convinge că înţelegerea lui despre lume e simplistă şi învechită, prin umare rezultatele lui se aplică doar în lumea aia simplificată.

Cu Oscarurile, :(

Vreau musai să țin tradiția cu pronosticurile dar, cum anul ăsta am rămas în urmă cu filmele, va trebui să fiu creativă în abordare.

În loc de scutire medicală: n-oi fi terminat eu de văzut toate filmele din categoriile de interes de la Oscar (Best Picture și Best Foreign Language Film) – da-n schimb am fost la Berlinală și m-am întors cu gura până la urechi de la câte mi-a fost dat să văd. (Asta zic și eu așa, în treacăt, ca să mă laud că am fost). În alte epoci asta ar fi constituit material de minim 3 postări pe Foarfeca, dar în acele alte epoci aș fi avut și timp de scris 😉

În fine: să trecem la subiect, și începem cu Cel mai Bun Film:

  • La La Land – Ăăă… Deci. Pe oriunde te uiți se face tapaj pe La La Land că ar fi cel mai oscariabil. La Foarfeca în schimb a fost unul dintre cele 2-3 filme din viață la care am pus… (*mă și înroșesc de rușine să spun că am făcut vreodată așa ceva*), mă rog, am pus player-ul pe viteză 2x. Frate!, deci toate ca toate, dar eu când văd că împăratul e gol păi poa’ să-l premieze cu 6581 premii BAFTA: eu tot o să zic că împăratul e gol. În cazul nostru: filmul e mediocru cu indulgență. Sigur, nici concurența nu e prea răsărită – dar nici să nu ne urcăm în copac, zic. Punând cap la cap să zicem că are șanse mari, de vreo 70-80% (dar nu 90% cum îl laudă lumea).
  • Arrival – Film bun, regizor prost. Adică ideea super mișto, cu o consultanță de specialitate evidentă, chiar și decent jucate rolurile principale – dar când să se ambaleze filmul să devină mai interesant – pac!, regizorul s-a gândit să taie și să treacă la alt subiect. Cum se ivește vreo ocazie ca să devină mai profund, mai incisiv – cum gata!, destul, să nu speriem publicul de mall. E, și-n felu ăsta a Arrival nu e altceva decât un Hollywood cu pretenții, al cărui singur merit e că aduce în discuția de salon întrebări din domeniul comunicării – ceea ce incontestabil e super mișto. Ah, și muzica. Un 60% zdravăn.
  • Hell or High Water – Filmul e un exercițiu într-un anumit stil, cu o poveste haiducească, cu efectele vizuale deja consacrate, cu tot ce-i trebuie. Nu e rău, dar în nici un caz n-are anvergura sau măcar pretenția de profunzime pe care o aștepți de la cei nominalizați. Nu-mi dau seama de ce a fost nominalizat, dar cred că șansele reale sunt undeva pe la 0%.
  • Manchester by the Sea – Uite aici profunzimea, sau pretenția de profunzime, de care ziceam adineauri. Mă rog, domnului Casey Affleck cred că i se potrivesc mai degrabă roluri precum cel din Asasinarea lui Jessie James, dar asta e deja o chestiune subiectivă. Sunt unele momente în film care chiar vorbesc despre viață și sunt autentice, alte momente sunt artă – în fine, din punctul meu de vedere abia ăsta e un candidat serios. Un 70-80% pe merite proprii, nu pe marketing, ca La La Land.
  • Lion – Nu l-am văzut încă, dar am văzut trailerul și materialul din „Ca-n Filme”, deci mi-am făcut o idee. Încă un exemplu din lunga serie a filmelor emoționante dar de al căror titlu am și uitat. Parcă a mai fost un film cu Dev Patel, ceva cu el singur pe-o barcă (iaca mi-e și lene să-i caut numele), tot din aceeași familie. Nimic rău în asta, mai ales că Lion e și bazat pe ceva poveste reală (ceea ce îi crește șansele) dar dpdv al contribuției artistice… na, slăbuț. 40% șanse estimative, revin cu update când l-oi fi văzut.
  • Hidden Figures – Nici p-ăsta nu l-am văzut încă, numai trailer și ceva comentarii cât să-mi fac o idee. E ceva caricatural în modul în care își prezintă americanii unele părți din trecut, mai ales anii ’50-’60 – caricatural în sensul de desen animat: personajele nu au complexități, nu-s oameni în carne și oase, sunt doar acolo ca să dea replici cu morală. Așa și cu Hidden Figures ăstea, mă și mir că povestea cu negresele care și-au învins epoca abia acuma ajunge să fie arătată la cinematograf. Iar când în sfârșit se arată, e doar o caricatură cu femei care nu fac altceva decât să fie negrese și înfipte. Poveste reală – check; the black struggle – check; contribuție artistică – mediocră. Tot un 40% estimativ.
  • Moonlight – Și nici p-ăsta, tot numai trailer și critici. În schimb ăsta pare făcut din personaje cu trăiri și dileme, calitatea imaginilor și filmarea arată un oareșce simț cinematografic – în fine: îl bănuiesc că ar fi chiar o idee mai remarcabil decât Manchester by the Sea. O să revin cu impresii când l-oi vedea, dar din speculație îi dau și lui niște 70-80% șanse la statuetă.
  • Hacksaw Ridge – Și… se putea?… Un film cu război, soldați, patriotism & etc. Se putea? Nici p-ăsta nu l-am văzut și nici în trailer nu mă încred orbește – dar ce bate la ochi din efectele vizuale e schema de lumini și culori a la Speilberg, aceeași tușă se pioșenie vizuală față de poveștile cu eroii neamului. Unde mai pui că e Mel Gibson la butoane, plus poveste adevărată, plus o poveste care arată potențialul moral superior al SUA – le bifează pe toate! Personal am apreciat sincer că nu a pus în rolul principal vreo vedetă deja tăbăcită – dar pentru contribuția artistică va trebui să văd tot filmul. Până una-alta cred că șansele sunt la un onorabil 50%.

Și să continuăm cu Cel mai bun Film Străin – iar aici e greu.

  • Toni Erdmann – Hhhha! Crecă am mai zis pe-aicea că mi-a plăcut mult, dă speranțe că poate cinematograful german, marele absent de pe scena artistică a lumii, începe să-și revină. N-am nici cea mai vagă idee dacă corespunde criteriilor criticilor de Oscar, dar prin comparație cu câștigătorii din alți ani cred că șansele sunt limitate undeva pe la 70%.
  • The Salesman – Să spun drept: mai am de văzut vreo 30min din el și asta se va întâmpla abia săptămâna viitoare probabil, când vor apărea și subtitrările complete. Când m-am pornit să-l văd nu știam că cele pe care le descărcasem ajungeau numai până la vreo 75% din film, că este un singur tip undeva pe internet care scrie chestiile astea și toată lumea stă după el să le urce pe GitHub. În fine: chiar și așa e un film cu standarde, mi-a plăcut cum a surprins ambivalența societății iraniene în privința victimelor violului. Ce folos însă?, dacă regizorul ăsta a câștigat deja Oscarul cu filmul său precedent (A Separation), așa că nu cred că Academia l-ar premia pe vr’unu de două ori la rând. Deci un 40% prudent, din păcate.
  • A Man Called Ove – Serios? I mean: serios? Adică na, cel mai slab film de pe categoria asta poate concura lejer cu oricare din filmele de Hollywood, dar totuși. Cine l-a propus și de ce? Adică ăsta a intrat în competiție și Sieranevada nu?! Un film de feel-good care se preface că atinge și subiectul imigrației în Suedia dar fără vreo contribuție artistică excepțională. SPER că n-are șanse mai mari de 20%.
  • Deci probabil că bătălia se va da între Tanna și Land of Mine, pe care eu încă nu le-am văzut. Din trailere și din comentarii cred că sunt amândouă la fel de valoroase dpdv al contribuției artistice, mai rămâne să și confirme.

La secțiunea Documentare nici n-am avut timp să mă uit după trailere sau comentarii, dar de pe listă mi-a atras atenția „I Am Not Your Negro” care a fost și la Berlinală – în caz că poate o fi și ăsta un indicator că e ceva de capul filmului.

*

În rest?

Am în realitate foarte mult chef să vorbesc despre cinematograful românesc. Odată ce ai într-un singur an niște vârfuri precum Bacalaureat, Sieranevada, Ana, mon amour… e clar că avem de-a face cu o maturizare sustenabilă ale cărei urmări o să influențeze încă multe generații – iar asta e impresionant și merită amintit. În fine, nu e aici locul să mă lungesc.

 

 

Series round-up

Am zis de seriale. Mare lucru faptul că s-au reinventat și au devenit mai concise și mai interesante. Prin urmare, tot fără vreo ordine anume:

  • Sherlock, sezonul 4: am sentimente amestecate dar m-am bucurat de finalul primului episod. Plot twist-ul căruia i s-a pus capăt în felul ăsta mi s-a părut mereu tras de păr. În confirmare a venit episodul 2 cu o poveste mai curată și cu adevărat entertaining. Aștept cu interes și episodul 3, ultimul – care din păcate se aude că ar fi și ultimul evăr.
  • Black Mirror: se poartă în perioada asta SF-uri care pun întrebări despre interacțiunea om-tehnologie în viitorul nu-foarte-îndepărtat. Humans a încercat o chestie, dar a vrut să se țină de un singur aspect și în felul ăsta mi s-a părut sub potențial. Black Mirror, în schimb, s-a eliberat de personaje și tratează o poveste diferită în fiecare episod – în felul ăsta creează un fir întins cu precizie printr-o lume bine închegată. Iar moțul observației proprii e că mi-au plăcut mai mult poveștile de dinainte, de când încă nu erau în imperiul Netflix.
  • Stranger Things: a fost exact așa cum au zis criticii, laudele au fost pe merit. Atâta numai că nu e o operă care să te marcheze, nu e în pericol de a deveni un clasic – pur și simplu un produs curat, bine studiat, și… cam atâta.
  • The Night Of: eh, altă viață. Nici ăsta nu e în pericol să devină vreun clasic, dar pe lângă execuția excelentă și povestea foarte mișto scrisă, am apreciat un detaliu: au scos fix atâtea episoade cât au avut sens (și anume 8), și nici nu se pune problema unui sequel. Fără cârlige lăsate forțat pe-afară, fără să lungească vorba. Ah, și cu ocazia asta l-am descoperit pe Riz Ahmed, care e cool.
  • Mr. Robot: aici am 2 niveluri de critică. În primul rând povestea mi s-a părut trasă de păr, plot twist-urile absolut previzibile – una peste alta Mr. Robot nu are de arătat decât niște programeci caricaturizați care au aruncat la început niște replici cu jargon așa, ca să nu se facă de râs, dar care ulterior n-au mai făcut nimic deosebit. De exemplu tipa aia musulmancă: care a fost mai exact rolul ei în poveste și ce a făcut ea mai concret, în afară de a fi ornamentală? De a fi The diversity hire? În fine, a doua mare critică e super subiectivă: nu știu alții cum sunt, dar eu, dacă văd un artist în timpul lui liber la un interviu și mi se pare bătut în cap… ei bine, mi se rupe vraja. Așa și cu actorul cu ochi mari care jocă personajul principal în Mr. Robot: toate bune și frumoase până l-am văzut vorbind la Stephen Colbert în emisiune și… vai cum mi s-a ofilit cheful. Nici n-am mai început sezonul 2.
  • Narcos: Primul sezon a fost genial, ăsta al doilea… mai meh așa, dar tot bunișor. Mi-a plăcut detaliul de teaser cu care s-a promovat al doilea sezon: „Pablo dies.” Nu mi-a plăcut cum Netflix și-a propus să mulgă povestea până nu mai merge: se anunță încă 2 sezoane suplimentare. Dacă au personalizat așa de tare povestea, au legat-o așa de strâns de personalitatea lui Pablo Escobar, atunci e de prost gust s-o tragă și după moartea acestuia. Dacă, dimpotrivă, povestea ar fi fost gândită să fie despre lumea interlopilor columbieni care controlează traficul de cocaină, așa-numiții narcos, atunci ei bine… de ce totul s-a învârtit în jurul lui Pablo până acuma? Toate teaser-ele, toate afișele, toate trailerele – și, evident, serialul în sine au construit sinonimia dintre Pablo și serialul Narcos, iar din cauza asta ar fi fost appropriate să se încheie povestea la sfârșitul sezonului 2. Ah și încă ceva: reclama și sloganurile cu care s-a promovat sezonul doi au făcut cumva șic cocaina. E dintr-o dată social acceptabil ca firma de transport local din Berlin să posteze o poză cu Berlinul înzăpezit zilele astea, cu comentariul „mai puțin de o săptămână până începe Săptămâna Modei și deja e peste tot praf alb”; la fel de social acceptabil ca în Madrid să se anunțe ieșirea pe DVD a sezonului 2 integral, pe afiș apare Pablo și sloganul ”Pablo vă urează un Crăciun alb!”. Nu zic că-i bine sau e rău asta, dar zic că merită remarcat.
  • În fine, The Young Pope: greu, dom`le. Că nu ştiu, nu am cuvinte, nu mă pricep să descriu la superlativ ceva, integrând în descriere simultan şi criticile. Orice aş spune pică prost. Dacă zic numai că e genial, nu e adevărul complet. Dacă zic că nu mi s-a părut coaptă povestea, îl dau automat jos de pe piedestal. Adevărul însă este că, după ce am rumegat de mai multe ori întrebarea, ăsta e răspunsul cel mai apropiat de realitate pe care-l pot da: The Young Pope e fenomenal, dar ar fi fost cu adevărat zguduitor şi planetar dacă Sorrentino ar mai fi copt ideea un an-doi şi ar fi şlefuit la scriitură. Iar de aici e mai bine să mă opresc, că orice cuvânt în plus mai degrabă aduce un deserviciu operei.

Movie round-up

Fără vreun motiv anume m-am gândit să mai notez așa, pentru posteritate, câteva filme privite recent și să le garnisesc cu ceva comentarii moț.

Prima considerație preliminară e că, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai excelet timing-ul postării ăsteia: nu-i nici pe final de an, să mă lupt cu celelalte jdemii de topuri – nici încă nu mi se dictează din context subiectul Oscarurilor. Una peste alta, dacă nu acuma, atunci abia prin aprilie aș mai avea ocazia. Numa bine.

A doua considerație, chiar dacă fără efect asupra postării, mă simt totuși datoare s-o consemnez: am avut o scurtă perioadă de ezitare în ceea ce privește emisiunea „Ca-n filme” atunci când și-a schimbat formatul acu niște luni (prin vară parcă). Ei bine, materialele muncite au revenit, la fel și criticii de film care aveau o voce de bun simț – deci numai de bine. Parcă aveau totuși păreri mai clare înainte, nefiindu-le frică să spună despre un film că nu e de văzut – în schimb au accentuat acuma mesajul ”mergeți la cinematografe oameni buni, mai ales la filmele românești!”. O treabă bună.

Și deci așa, fără vreo ordine anume:

  • Babette’s Feast: un regizor danez a pus laolaltă o critică foarte ascuțită a societății daneze, mai exact a trecutului constipat al protestantismului puritan de provincie. Bine, pe hârtie e vorba despre o franțuzoaică refugiată într-un sat izolat din Jutland, care a stat cuminte și îndatorată față de gazdele ei vreme de 14 ani, până a câștigat la loto și a hotărât să cheltuie averea picată din cer pe un festin la cele mai înalte standarde ale bucătăriei franceze, pe care l-a pregătit pentru comunitatea care o adoptase.
  • Bacalaureat: Nu cred că mai are nevoie de introducere – deci, dacă mai e cineva care nu a văzut producția, să meargă fuga la cinematograf. Sigur, orice iese din mâna lui Mungiu nu poate fi decât de la „foarte bun” în sus, deci na.
  • Toni Erdmann: Bă, primul film german bun și autentic de la „Der Himmel über Berlin” încoace. Faptul că e filmat în România e secundar pentru interesul meu (deși e central pentru povestea filmului), dar povestea e respectuoasă și afectuoasă față de România, iar în sine e cu adevărat amuzantă și autentică. Plus: mesajul filmului, „morala” dacă vreți, ultima scenă din film, mi s-a părut extraordinar de bine făcut.
  • The Hudsucker Proxy: un clasic. În dulcele stil al clasicilor de la Hollywood, colț cu frații Coen – povestea dramatică a unui băiat ridicat de jos și ajuns foarte sus, cu piedicile, cu fata și cu dușmanii cuveniți. Plus, nu prea există film de-al Coen-ilor în care să n-apară măcar așa, de musafir, Steve Buscemi – ceea ce e mereu un plus.
  • I, Daniel Blake: dacă a luat Palme d’Or-ul păi nu prea mai rămâne pentru mine ceva de adăugat. La fel ca Bacalaureat, dacă citești pe hârtie despre ce e filmul… pare banal și complet neatractiv. E genul de film care însă, odată ce te-a păcălit să te așezi în fața ecranului, nu te mai lasă.
  • Rogue One, Deadpool, Avatar, Doctor Strange: mamă cum sunt toate la fel! Bun, Deadpool e studiat să fie chipurile „altfel”, un antierou – dar sunt toate fix la fel. Până și programarea bătăliilor pe parcursul poveștilor e identică: de obicei sunt trei bătălii, una la început ca să cunoaștem eroul și să-i vedem virtuțile; a doua bătălie vine în a doua treime a filmului, iar ea definește miezul povestirii, stabilește „situațiunea” și miza jocului, iar de multe ori are și rolul de a știrbi cumva capabilitățile eroului principal, sau îi mai moare vreun aliat de nădeje – în fine: îi dă eroului motivația pentru bătălia finală, precum și suplimentul de handicapuri pe care le va depăși; în fine, a treia bătălie, cu cele mai mari pierderi, misiunea se îndeplinește la mustață, binili învinge. Să mai zic cât sunt de tipizate personajele? Dr. Strange bunăoară are fix același caracter ca Iron Man.

Gata. Mâine despre seriale (că tot trăim epoca de aur a serialelor).

Doamne iartă-mă: iarăşi cu educaţia

Discuţia stagnează de ceva vreme – şi de fapt nici nu e o discuţie.

„Stagnează” pentru că deja de nişte ani tot auzim aceleaşi şi aceleaşi argumente: că fiecare copil e diferit, că trebuie făcut ceva, că trebuie cultivată creativitatea în copii, că sistemul actual e defect. E incredibil că încă mai apar clipuri, luări de poziţii şi articole serioase, ba chiar încă se mai trezesc părinţi indignaţi pe Facebook care descoperă gaura din covrig: dom’le, dar sistemul ăsta e complet stricat! Copiii sunt înregimentaţi într-un mecanism standardizat complet absurd!!!
După care revine, mereu şi mereu, aceeaşi ilustraţie – uneori cu un bonus, un citat atribuit lui Einstein, ăla cu peştele care nu poate urca în copac.

Înduioşătoare ingenuitate a celor care au impresia că sunt primii care vin cu observaţia.

Şi se tot protestează şi se tot reciclează argumentele astea – dar nu e clar cui sunt adresate. Nu există un partener în dialogul ăsta – de-aia zic eu că nici măcar nu e o discuţie: sunt nişte unii (toţi de acord între ei) care vociferează… şi atât. Cumva, lumea nu se schimbă. Partenerul de dialog ar putea fi instituţiile abilitate gen ministerul învăţământului – dar instituţiile sunt simpli executanţi, ele nu au menirea de a trasa viitorul unei societăţi; e mai indicat şi mai sănătos să existe o altă parte a societăţii care să iasă la dialog cu contraargumente – şi atunci măcar o să avem o discuţie, şi o să evoluăm şi noi în sfârşit de la simpla constatare a unui defect.

Şi aici vine problema mea. Mă miră absenţa vocii contraargumentului – iar pentru asta mă uit ţintă la sociologi.

Sistemul nostru de educaţie în masă e relativ nou în istorie, a izvorât cumva din spiritul vremii în secolele 19-20, din recunoaşterea necesităţii unei minime alfabetizări – şi mă rog, mai mulţi factori. Ce mai la deal la vale: cele 8 sau 10 clase obligatorii sunt rodul unor planificări naţionale bazate pe recunoaşteri sociologice, care spun că societatea modernă are nevoie de membri care să ştie să citească, să socotească, să construiască propoziţii şi argumente, să gândească abstract, şi să aibă câteva noţiuni elementare despre diversele aspecte ale vieţii de pe Pământ (geografie, istorie, biologie, etc). Când un copil iese din instituţie trebuie să aibă chestiile astea în buzunar: ca să înţeleagă anunţuri gen „STOP! PERICOL!”, să se prindă că dacă o Eugenie costă 1 leu, atunci două Eugenii costă 2 lei, să nu creadă că soarele se învârte în jurul Pământului, să nu mănânce de pe jos, de-astea. Aşa a fost gândirea care a stat la baza sistemului de astăzi.

De-aia sunt toţi copiii înregimentaţi la învăţarea aceloraşi noţiuni: că aşa s-a considerat la un moment dat că ar fi folositor, şi aşa a rămas. Iar ăsta mi se pare un contraargument de maxim bun simţ în faţa celor care spun că sistemul e defect.

Şi nu numai că e un argument de bun simţ, dar e un argument. De aici măcar putem urni discuţia într-o direcţie: bun, mai avem nevoie de un sistem unic minim de alfabetizare? Dacă da, atunci poate ar trebui redus la 4 ani? La 6 ani? Sau mai ştii, poate că are sens s-o transformăm şi s-o lungim la 12 ani? Dar cu acceptarea ideii logice că, dacă sistemul va fi unic şi toţi copiii or trebui să iasă cu aceleaşi noţiuni – atunci e evident clar că şi testele vor fi unice, şi manualele şi poate chiar şi metodele. Sau poate că vrem să renunţăm cu totul la alfabetizarea minimă? E şi asta o opţiune! Putem pune ceva în loc – sau pur şi simplu scoatem din uz ideea asta învechită de şcoală ca instituţie, şi ne organizăm altfel.

Habar n-am, şi nici nu ţin să am. Dar hhhhhai odată să urnim cumva discuţia asta într-o direcţie, că deja mă seacă reciclarea caricaturii ăsteia de mai sus.

Trei personaje politice românești care mă fascinează

Oprescu, Dragnea, Ponta – în fix această ordine.

Oprescu: pentru că na, a ajuns și la el lungul braț al DNA (duminică dimineață, când am făcut ochi și am citit titul pe Facebook, credeam că e ceva de la Times New Roman) iar cu ocazia asta omul o arde gen Bob din Twin Peaks. Adică un primar cu popularitate, care cică face și drege, îi face idioți pe subalternii care iau mită, primește decorații regale pentru achievements, și în general se dă cinstit și independent – iar pe de altă parte e un ”Barosanu” care nu acceptă întârzieri de plată, care e în centrul unei rețele întregi… mă rog, toată lumea a citit știrile.
Nu mă surprinde faptul că a fost prins cu mâța-n sac (dooh!, evident!), nici nu mă surprinde faptul că-și construise o identitate credibilă și curată – dar mă fascinează ceva ce nu pot defini foarte clar, un ceva patogen care stă în spatele discrepanței ăsteia uriașe dintre credibilitate și lăcomie. Se tot pune întrebarea ”de ce nu s-a oprit când vedea că se strânge lațul?”, iar explicațiile se învârt printre ”lăcomie”, ”nu se putea opri pentru că nu era singur în rețea”, ”se credea invincibil”. Oricare ar fi adevărul, e sinistru: educația de medic și prof. univ. îl absolvă de un spirit de găinar, de șmechereală balcanică sau de nevoia de bani, ce mai rămâne nu poate fi decât sinistru. În fine, am zis: Bob all the way. De-aia fascinant.
(*) Faptul că i-au sărit toți în apărare acuma când a fost arestat justifică niște bănuieli așa de grave, încât… e și mai fascinant 🙂

Dragnea: pentru că, pentru a-mi argumenta fascinația cu Ponta, am nevoie să-l comentez pe Dragnea. Și tot cu discrepanțe are de-a face.
În primă fază îi vezi profilul omului, auzi că e ”baron de Teleorman” și deja ți-e clar cam ce fel de experiențe are la activ, la ce se pricepe și cam de unde își trage puterea și averea. În percepția mea subiectivă un ”baron local” are profilul unui primar rus, un tip care în timpul zilei învârte toți banii de pe raza lui de acțiune iar pe timp de noapte are în sprijin toți borfașii județului care la nevoie bumbăcesc pe oricine îi stă în drum ”baronului”. Iar cu cât e mai ”de Teleorman” baronul, cu atât e mai aproape de profilul descris (nu că un baron de Cluj ar fi esențial diferit).
În a doua fază îl vezi pe Dragnea, și e o surpriză: nu curge aurul pe el, nu i se revarsă burțile, n-are rânjetul de bo$$ cu BMW, nici măcar nu știe să-și aleagă un costum ca lumea (nu mai vorbim de geaca aia a lui ponosită de iarnă, sau șăpcălia cu care se prezintă în lume). După ce constați discrepanța – ok, te-ai lămurit, deci e un dintr-ăla pentru care puterea e mai importantă decât banii, și fix de-asta a ajuns unde-a ajuns. Un politician pentru care banii nu sunt un punct slab este un politician cu potențial în fauna română, mai ales dacă e și ”baron”. În fine: văzându-l cu ce aroganță vorbește atunci când dă vreun interviu devine clar: un baronete deștept care a ajuns la București și nu e interesat să fie el în vârful piramidei (gen, președintele țării), ci e interesat să fie el omul tuturor deciziilor. Să nu bâzâie o muscă în țară fără permisiunea lui. Bun, figured out.
Dar după ce l-ai văzut și-l asculți… nedumerirea dă în dezorientare: a preluat de curând metoda de discurs a lui Ponta, și  și-a interiorizat-o excelent. Vorbește la obiect, structurat, calm cu toată lumea, totul este ”pentru țară” și ”pentru consens” – fără să fie în vreun fel demagog sau politicianist. Adică bun, îți dai seama (cunoscându-l) că n-are abolut nici o treabă cu interesul național – dar așa, luat ca atare, discursul lui e coerent, argumentat până inclusiv la părțile cu interesul național. Nu e rudimentar, ai zice că e chiar competent.
Și de aici discrepanța: pentru ca Dragnea să se prindă că distanțarea de stilul Vanghelie este singurul viitor al partidului, faptul că și-a preschimbat discursul în halul ăsta… este ca și cum și-ar nega propria natură. Iar fascinația e pe undeva vecină cu o admirație cinică, pentru că e clar că o face în mod conștient, și s-a prins super repede cum să-și ambaleze interesele personale în acest nou discurs cu argumente obiective. Păcat de atâta inteligență tactică, fără o strategie.

Și în fine Ponta.
Of, Ponta. Țața Ponta. De fapt tocmai de aici și discrepanța care mă fascinează la el: când vorbește despre Guvern și planuri și realizări și proceduri, sună mega competent. Explică structurat, cu calm, concret, sună onest și realist, se ferește activ de demagogie… aproape că nu-ți vine să crezi ce noroc pe România să aibă în sfârșit așa un premier (asta poate mai ales datorită lipsei de competenți în politica românească). Abia atunci când îi stă în față un jurnalist super-competent și foarte experimentat, care știe ce întrebări să pună – abia atunci ies la iveală găurile pe care încearcă să le acopere, abia atunci se vede că spune doar jumătatea favorabilă de adevăr, abia atunci i se întregește imaginea și redevine un politician român normal.
Dar un politician român tip ”răul cel mai mic”. Unul care ”măcar face ceva” – și, deloc puțin lucru, un tip care știe cum să abordeze Uniunea Europeană.
Iar apoi redevine țață. Când ți-e lumea mai dragă, când e el mai stresat – sau, dimpotrivă, când lasă garda jos – atunci scoate atacurile murdare, rățoielile din vârful buzelor, pune mâna-n șold. Sunt chestii care justifică niște întrebări: oare cum se lucrează cu omul ăsta în spatele ușilor închise? Cum e el de fapt? Că realist vorbind… fără răutăți și manipulări nu ar fi ajuns și nu ar fi rămas unde-a rămas cu succes până acuma. Nu de alta, dar a avut de-a face cu alde Dragnea. Dar care din cele două fețe e fața lui originală?

Oare or să ne mănânce roboţii?

Se-ntreabă lumea (şi speculează din ce în ce mai mult) dacă nu cumva în viitorul apropiat o să fim cu toţii şomeri din motive de roboţi. Zici că suntem în anii ’60, epoca de aur a scenariilor pentru „anul 2000/ când nu vom mai fi copii”.

Să ne-nţelegem: roboţii nu vor face şi nu vor acapara nimic din ceea ce nu li se dă să facă. Nu sunt aşa, o entitate cu voinţă proprie, pornită să scoată cetăţenii planetei în şomaj forţat, de neoprit. Nu. Sunt tot oameni aceia care concep, programează şi construiesc roboţii, tot oameni şi aceia care îi cer, îi cumpără şi îi pun în funcţiune.

Scenariile în care roboţii preiau jumătate din muncile existente au sens numai în cazul în care toţi aceşti oameni din lanţul de cerere/ ofertă de roboţi sunt de acord şi vor ca acei roboţi să existe şi să muncească. Aşa că, până una-alta, „scenariile” astea apocaliptice nu sunt scenarii, ci posibile urmări ale unor decizii. Pe care decizii tot noi, oamenii, le luăm: dacă ne hotărâm într-o bună zi că roboţii mai mult ne-ncurcă – atunci perfect, n-o să mai construim alţii. Ba chiar putem să-i şi scoatem din priză pe cei existenţi.

Mai mult decât atât: poate că într-o lume complet robotizată, banii n-or să mai fie singura chestie care asigură existenţa. S-or găsi alte tipuri de schimb, alte posibilităţi de-a trăi bine şi fără a munci. Omenirea tinde să se adapteze, şi până acuma a cam ieşit din toate problemele (în multe dintre care chiar s-a băgat şi singură), n-o să vină acuma Apocalipsa din cauza unor roboţi. Nu e cazul să facem scenarii alarmiste, iar cercetătorii, părerologii şi scenografii pot să se descongestioneze.
Iar dacă nu şi nu – îi scoatem din priză. Pe roboţi, zic.