Despre panica morală

Este un om, îl cheamă Sam Harris, e la bază neuroscientist, da-n timpul lui liber ţine prelegeri TED despre inteligenţa artificială, discută şi argumentează despre religie, şi, în fine, are un podcast în care stă de vorbă cu alţi oameni de ştiinţă/ specialişti în diverse domenii despre teme actuale în politică şi societate. Pe scurt: indiferent cât şi dacă suntem de acord cu opiniile sale, omu’ are o abordare remarcabil de deschisă, îşi pune întrebări de bun simţ şi le caută răspunsuri cu calm şi cu rigoare ştiinţifică.

Unul din podcast-uri îl are ca invitat pe un anume Charles Muray. Pentru cine nu ştie, Charles Murray e un politolog care a devenit infam în anii ’90 la publicarea cărţii sale „The Bell Curve„. Amu… e greu de explicat nepartizan despre ce e vorba în carte din moment ce a fost atât de explozivă la momentul apariţiei, dar o să-ncerc – şi cu ocazia asta o să-mi construiesc şi argumentul postării de faţă.

Dacă e s-o spunem în formula scurtă consacrată, The Bell Curve e despre „corelaţia dintre IQ şi rasă”.
Deja e clar de unde explozia.
Moment în care mă găsesc într-o dilemă: pe de o parte e o carte hulită şi un autor care încă mai e dez-invitat de la evenimente/atacat fizic/ blocat de la a ţine vreo cuvântare – pe de altă parte, la un google rapid, omul a mai scris recent o carte, „Coming Apart”, care pare extrem de relevantă şi lăudată în America de azi, fiind voba despre noile clase sociale din SUA.
Păi deci dacă astea două extreme se pot împăca, înseamnă că undeva am judecat eu prea rapid/ prea superficial. Şi, cum singura bază pe care am raţionat a fost descrierea cărţii, atunci hai încă o dată: „corelaţia dintre IQ şi rasă”.

„Corelaţie”, în sens ştiinţific, nu înseamnă nimic – nu înseamnă cauzalitate – deci în principiu întrebarea asta nu ar trebui să aibă aşa un ecou revoltat. Pe de altă parte însă, însuşi faptul că-ţi pui întrebarea asta înseamnă că poate pe undeva tu suspectezi ceva. Ai, în mod deschis sau ascuns, o ipoteză – iar ipoteza cea mai groaznică este evident ideea că negrii sunt mai puţin inteligenţi decât albii.
Şi să zicem că e doar o curiozitate ştiinţifică, fără bagaj e prejudecăţi. Una e ca la sfârşit să vii cu concluzia „nu există dom’le nici urmă de corelaţie” şi alta e să vii, cum se-ntâmplă cu „The Bell Curve”, cu o corelaţie care sugerează că în medie negrii au un IQ mai scăzut decât albii.

Apă la moară pentru rasişti.

Acuma ar cam fi momentul să dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
În primul rând: se pare că verificările peer review zic că statistica şi metodologia din „The Bell Curve” sunt zdravene.
În al doilea rând: autorul se apără zicând că inteligenţa umană are multe componente, una din componente poate fi măsurată cu IQ-ul, felia asta depinde în mare măsură de moştenirea genetică, iar el n-a făcut decât să examnieze mărimea moştenirii genetice între rasele umane, şi că părticica asta, IQ-ul de unul singur, nu zice nimic despre succesul unei persoane.
În al treilea rând: mai merită remarcat şi faptul că, dacă domnul Murray ar fi avut într-adevăr porniri rasiste, atunci în cei peste 20 de ani de când este persona non grata în mediile universitare, poate ar fi acceptat să se asocieze cu singurul grup care l-a lăudat şi promovat: white supremacists. N-a făcut-o.

Astea fiind zise, pentru mine a devenit brusc mai interesant fenomenul de „panică morală” pe care cazul lui îl dezvăluie – că întrebarea cu IQ-ul şi cu rasele mă lasă la drept vorbind cam rece.*

Panica morală în zilele noastre se manifestă prin acea reacţie precipitată de a respinge întru totul o chestie din cauză că-ţi cunoşti mediul înconjurător şi ştii să detectezi primejdia. Nu primejdia de a te ocupa cu o idee, ci mai degrabă primejdia de a fi exclus social. E instinct de apărare într-o societate în care statutul social e o armă importantă de supravieţuire: mai bine te dai din prima cu partea care pare mai morală. Plus, chiar dacă te apuci să citeşti autorul controversat în căutare de greşeli de raţionament, pentru a-ţi forma o opinie proprie despre el – ei bine, e un risc: dacă află cineva despre asta şi, la rându-i sensibil la panica morală, te va înfiera pe tine ca să se afle el în siguranţă de partea bună a conversaţiei?

Conversaţia pe care am avut-o la birou pe tema asta e un bun studiu de caz despre „panica morală”: un om a adus în discuţie podcast-ul respectiv în ideea că „uite dom’le ce constructiv e să abordezi întrebări cu care nici nu eşti de acord, uite aşa ar trebui să decurgă discuţia în mediul academic” – la care reacţiile s-au împărţit în două: jumătate din cei prezenţi au tăcut frumos pe ideea că „nu-i de mine aşa o întrebare”, cealaltă jumătate s-a dezlănţuit vocal pe muzica lui „Cum poţi să fii de acord cu aşa ceva?!?!”. În parte fie zis, colegul meu nu era de acord cu Charles Murray, dar era de acord cu curiozitatea metodică a gazdei podcast-ului. Şi, în loc să avem o conversaţie despre o altă conversaţie, şi eventual să ducem discuţia noastră în zone mai interesante despre cum am putea noi înşine să abordăm alte întrebări spinoase – ei bine, panica morală a acaparat tot şi l-a amuţit pe coleg, nu cred că va mai aduce vreodată vorba despre ceva cu adevărat interesant.**

Şi-n fine, pentu cine are timp 2+ ore să asculte în maşină sau aiurea, iaca nu se poate să nu ofer şi podcast-ul cu pricina.

* Ca să nu rămână nimic neclar: Foarfeca înclină mai mult spre rezultatele mai proaspete care sugerează că mediul de provenienţă al oamenilor este, în zilele noastre cu societate globalizată şi hiper-informare, singurul factor clar determinant în succesul viitor al individului (1, 2, 3, 4). Dacă ai crescut într-un mediu cu violenţă/ infracţiuni, foarte probabil că vei perpetua acelaşi model şi la maturitate, indiferent de culoarea pielii. De-aia e îndreptăţită intuiţia părinţilor de copii de şcoală că e important să-i dea la o şcoală „mai bună” în sensul de a asigura copilului un mediu cu preocupări şi cu valori „bune”. Nu mai spunem că există cercetări proaspete şi despre diferenţa de abordare a pieţei muncii între oameni crescuţi în familii de clasă mijlocie şi cei proveniţi din familii de clasă muncitoare. În fine: din punctul de vedere al Foarfecii e mai interesant şi mai relevant să ne ocupăm cu întrebările astea, chestia cu diferenţele rasiale e prăfuită şi tocită, nu s-a demonstrat nimic concludent, hai s-o lăsăm.

** În ceea ce mă priveşte, am avut o călătorie foarte satisfăcătoare cu tipul ăsta. Am ascultat podcast-ul original, am înţeles argumentul lui Sam Harris de a renunţa la frică atunci când abordăm subiecte, şi am înţeles şi abordarea lui Charles Murray cu rezultatele din „The Bell Curve” – cred că e un cercetător riguros şi cinstit. Ceva însă nu mi s-a părut solid într-una din argumentaţii aşa că mi-am propus să-l văd mai de-aproape (inclusiv la faţă, să văd cum se comportă atunci când vorbeşte). Am mai investit vreo 2-3 ore în care l-am ascultat pe Murray aşteptând să găsesc undeva o găurică, o fisură în sistemul lui de valori – şi-am găsit-o! Nu mai lungesc postarea de faţă dar e foarte satisfăcător să pot spune că uite: sunt familiarizată cu opera autorului, cred că are dreptate în punctele A, B, C, şi cred că pe hârtie concluziile la care ajunge sunt zdravene. I-am găsit însă nişte fisuri în sistemul de valori, exemplu X şi exemplu Y, ceea ce mă convinge că înţelegerea lui despre lume e simplistă şi învechită, prin umare rezultatele lui se aplică doar în lumea aia simplificată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s