Fără titlu

„Fără titlu” mi se pare cel mai ipocrit titlu posibil: indiferent dacă e o pictură, o poezie sau o melodie, dacă artistul n-a avut atâta inspirație încât să-i mai pună operei și un titlu, înseamnă că e ori incompetent (deci ce m-ar face să cred că pictura/ poezia ar avea mai multă valoare?) – ori leneș și ieftin, adică nerespectuos cu publicul său (și atunci pen’ ce să-l flatez cu atenția?).

Una peste alta, o operă cu „Fără titlu” în frunte nici măcar nu merită luată în seamă pentru că e leneșă. Fix ca postarea de față.

N-am mai scris aci pe blog, la modul serios, de multă vreme. Job + viață socială, în principal. Dar, cum în viața profesională am din ce în ce mai mult de scris, nu pot să nu mă împiedic, măcar ocazional, de amintirea scrierii la blog. De fapt, nu: nu amintirea, cât recunoașterea unui anumit tip de antrenament pe care l-am făcut, neștiut, atunci când mă scremeam să rezum ce am de spus și îm editam textele de câteva ori înainte să apăs pe „publish”. Ce să zic? Îmi prinde bine acuma. Nu știu dacă la sfârșitul zilei textele mele sunt mai bune decât ale colegilor, dar știu că îmi ies mai „din prima”.

Ar fi o idee să mă țin în continuare de genul ăsta de antrenament, că până una-alta nu prea mai loc în ate părți să experimentez atâta – dar despre ce să tot scriu? Vorba aia, până și celebritățile se plâng că nu mai există subiecte despre care să nu fi scris deja (piticigratis, de exemplu).
De fapt, dacă sunt sinceră cu mine și cu cititorii, nu e chiar așa: sunt subiecte berechet, numai că în timp eu personal am evoluat „în spatele” Foarfecii, n-am spus chiar de fiecare dată când am descoperit ceva nou, n-am anunțat chiar orice schimbare de preferințe – și acuma inevitabil Foarfeca „mi-a rămas mică”. E un câmp de subiecte printre care se învârte Foarfeca, dar care e semnificativ mai restrâns decât preocupările mele zilnice, și adevăru-i că unele dintre ele nu mai sunt chiar așa interesante ca acum 10 ani.

Fir-ar, până și disecția impasului scriitoricesc al Foarfecii – până și despre asta am mai scris!

Iar blogging-ul românesc (și nu numai), să recunoaștem, suferă de aceeași problemă. Ori s-au făcut site-uri și s-au specializat, ori au murit. Puțini mai sunt cei care scriu de dragul de a scrie – și cred că nici cititul blogurilor de acest gen, fără miză, să le zicem „sportive”, nu prea se mai practică.

M-am bucurat ca un naufragiat la vederea unui punct în zare atunci când l-am descoperit pe unu’, Liviu Iancu, scriitor la Profit.ro, care mai scrie din când în când și texte de condei pentru plăcerea de a scrie. Texte ca în vremea blogurilor de acuma 10 ani: amuzante, cu miez, cu povești, cu observații pertinente în banalul din jur. Are foarte puține texte de-astea prin comparație cu textele sale de specialitate – dar probabil că o fi și ăsta un semn bun, ca la restaurantul cu puține propuneri în meniu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s