Planul de călătorii, reloaded

Acu vreo 3 ani scriam un studiu despre unde mai putem călători ca să fim cool și explicam ce-nseamnă cool, adică în fond să aibă un ecou în cercul social propoziția „în concediu am fost în ____”.

Așa stăteau lucrurile pe vremea aia în Berlin, și privind retrospectiv îmi dau seama că Berlinul e un oraș extraordinar de competitiv dpdv social, toată lumea își curează experiențele și își compune conștient întreaga prezență pentru a-ți transmite cât mai clar că ai de-a face cu o persoană interesantă. Iar călătoriile, posibilitatea de a povesti despre locuri îndepărtate și despre experiențe pe care prietenii tăi nu le-au avut – ei bine, astea cântăreau (și cântăresc încă) foarte greu în CV-ul neoficial. Că dacă zici „am fost în concediu în Italia” – pîrț, nu e nimic exotic în asta; dacă zici că „am fost în India”, tot pîrț, că orice hipster care se respectă a fost deja și în India – iar problema e că dacă spui că „am fost în Macedonia” iarăși e cam pîrț pentru că lumea nu știe suficiente lucruri despre țara asta încât să aibă măcar un stereotip pe care să-l extindă și peste experiența ta.

Astfel, după cum arătam în studiul de atunci, alegerea unei destinații potrivite este, în sine, un proces care cere artă și pricepere. Artă și pricepere în chestiunea asta n-oi avea eu așa, din instinct, – dar stai să vezi că pot s-o iau sistematic și s-ajung la un rezultat decent – ceea ce am și făcut, și am ajuns la țara câștigătoare pt anul 2014, și anume Tajikistan.

Toate bune și frumoase numa’ iaca vremurile s-au schimbat amarnic, războaie, atentate, tensiuni și instabilități oriunde vezi cu ochii – deci dacă ar fi să refac studiul aș ajunge probabil la alte concluzii. Tajikistan încă mi se pare o destinație acceptabilă, dar probabil că în 2017 Tajikistan ar reieși câștigător pe cu totul alte căi.

…. și mi-a venit să scriu toate poliloghia asta tocmai pentru că am citit un alt clasament care se întreabă, în deplină concordanță cu vremile în care trăim, nu „unde sunt cele mai mișto peisaje?”, nu „unde sunt cele mai interesante experiențe, cea mai temeinică cultură?” – ci direct „unde e cel mai sigur?”. Pe drept, nu poți să-i judeci.

Rezultatele sunt, după cum se vede, cam boring, cam din eșalonul al doilea – dracu’ știe, poate asta e șansa țărilor mai anonime să înflorească în turism. Adică na, orice țară e interesantă dpdv cultural, poate a trecut vremea vizitării marilor culturi (China, Iran, Siria, Franța, SUA, etc) – și a venit nivelul al doilea, ăla în care nu mai suntem copleșiți cu noutate de-a gata, ci trebuie să mergem s-o căutăm.

Fără titlu

„Fără titlu” mi se pare cel mai ipocrit titlu posibil: indiferent dacă e o pictură, o poezie sau o melodie, dacă artistul n-a avut atâta inspirație încât să-i mai pună operei și un titlu, înseamnă că e ori incompetent (deci ce m-ar face să cred că pictura/ poezia ar avea mai multă valoare?) – ori leneș și ieftin, adică nerespectuos cu publicul său (și atunci pen’ ce să-l flatez cu atenția?).

Una peste alta, o operă cu „Fără titlu” în frunte nici măcar nu merită luată în seamă pentru că e leneșă. Fix ca postarea de față.

N-am mai scris aci pe blog, la modul serios, de multă vreme. Job + viață socială, în principal. Dar, cum în viața profesională am din ce în ce mai mult de scris, nu pot să nu mă împiedic, măcar ocazional, de amintirea scrierii la blog. De fapt, nu: nu amintirea, cât recunoașterea unui anumit tip de antrenament pe care l-am făcut, neștiut, atunci când mă scremeam să rezum ce am de spus și îm editam textele de câteva ori înainte să apăs pe „publish”. Ce să zic? Îmi prinde bine acuma. Nu știu dacă la sfârșitul zilei textele mele sunt mai bune decât ale colegilor, dar știu că îmi ies mai „din prima”.

Ar fi o idee să mă țin în continuare de genul ăsta de antrenament, că până una-alta nu prea mai loc în ate părți să experimentez atâta – dar despre ce să tot scriu? Vorba aia, până și celebritățile se plâng că nu mai există subiecte despre care să nu fi scris deja (piticigratis, de exemplu).
De fapt, dacă sunt sinceră cu mine și cu cititorii, nu e chiar așa: sunt subiecte berechet, numai că în timp eu personal am evoluat „în spatele” Foarfecii, n-am spus chiar de fiecare dată când am descoperit ceva nou, n-am anunțat chiar orice schimbare de preferințe – și acuma inevitabil Foarfeca „mi-a rămas mică”. E un câmp de subiecte printre care se învârte Foarfeca, dar care e semnificativ mai restrâns decât preocupările mele zilnice, și adevăru-i că unele dintre ele nu mai sunt chiar așa interesante ca acum 10 ani.

Fir-ar, până și disecția impasului scriitoricesc al Foarfecii – până și despre asta am mai scris!

Iar blogging-ul românesc (și nu numai), să recunoaștem, suferă de aceeași problemă. Ori s-au făcut site-uri și s-au specializat, ori au murit. Puțini mai sunt cei care scriu de dragul de a scrie – și cred că nici cititul blogurilor de acest gen, fără miză, să le zicem „sportive”, nu prea se mai practică.

M-am bucurat ca un naufragiat la vederea unui punct în zare atunci când l-am descoperit pe unu’, Liviu Iancu, scriitor la Profit.ro, care mai scrie din când în când și texte de condei pentru plăcerea de a scrie. Texte ca în vremea blogurilor de acuma 10 ani: amuzante, cu miez, cu povești, cu observații pertinente în banalul din jur. Are foarte puține texte de-astea prin comparație cu textele sale de specialitate – dar probabil că o fi și ăsta un semn bun, ca la restaurantul cu puține propuneri în meniu.