Fusei în țările calde

De când am făcut ochi în lume am tot zis că ar fi mișto să „sparg” sezonul rece și să merg într-un mini-concediu printr-o țară caldă. Nu-i vorbă, am crescut printre nămeți și nu mă deranjează frigul, dar orice chestie care se-ntinde devine obositoare; plus, iernile pe-aici sunt mai puțin senine decât la Rădăuți; plus, în fine, de ce nu?

Așa că am fost o săptămână prin insulele Canare.

Am început de pe Gran Canaria, unde baza a fost la Maspalomas, că vroiam să văd vestitele dune de care mi s-a povestit. Apoi am trecut cu feribotul pe Tenerife, unde principalul obiectiv a fost urcarea pe vulcanul Teide. Pe lângă astea două obiective îndeplinite mai arunc aici niște nume, pentru posteritate: situl arheologic Cuatro Puertas, Las Palmas de Gran Canaria, Santa Cruz de Tenerife, Parador de las Canadas del Teide, Los Cristianos.

Despre Maspalomas citisem pe wikitravel că e minunat dacă ești neamț și/ sau gay. Ce descriere acurată!
O stațiune de bungalow-uri, ultra-turistică, plină de nemți bătrâni, cu anunțurile la supermarket în germană, cu meniuri în germană, inclusiv cu reclame prin târg cu „medici germani”, „agenții imobiliare cu nemți”, „avocați germani”, „cofetării germane” – în fine: o colonie în toată regula. Ce nu știe lumea însă este că peste 10 ani pensionarii nemți de acuma vor fi murit, iar în locul lor se vor strecura pe nesimțite coloniștii polonezi. Care de pe acuma mișună peste tot, dar încă nu au vizibilitatea aia tip „la tac’su pe moșie” – stai numa’ până încep ei să se simtă mai siguri pe sine.

Altă chestie super vizibilă: midlife crisis as far as the eye can see. Indiferent dacă gay sau nu, toți pensionarii simt nevoia să-și etaleze mușcii ofiliți – chiar dacă nu-s nici pe departe cele 30°C pe care le-ar sugera pozele cu palmieri și plajă. Da, la prânz era vreme de plajă indiscutabil (chiar dacă unele brize de vânt erau reci de-a binelea) – dar de pe la 4-5 era subit nevoie să te înfofolești.

Din fericire însă naturii nu-i pasă de prostul gust al oamenilor, iar dunele din sudul plajei chiar își merită renumele și chiar e spectaculos peisajul. Sigur, nu e o întindere incomensurabilă, dar dacă te bagi suficient de tare între nisipuri ai câteva porțiuni din care nu mai vezi civilizația. E o experiență – și, mai ales, curios lucru, nu e chiar așa de plin de turiști cum m-aș fi așteptat.
Bine, după cum ziceam, nici nu este sezonul principal de vacanțe – iar asta se simte la numărul de turiști.
Și se mai simte într-un punct: locul e construit și conceput pentru mase mari; ei bine acuma era fix suficient de plin încât să nu fie deprimant pustiu, dar și suficient de gol încât să-i vezi adevăratul fond. Este o fascinație indiscutabilă în a vedea kitch-ul dezgolit, agrementul futil, inutilitatea unor idei.

Cum ziceam însă: noroc cu dunele care-și văd de treabă, că altceva nu-i mare lucru de văzut.

*

În celălalt capitol al deplasării am făcut cum m-au învățat alții care au fost înaintea mea: urcat până la refugiul de la cota 3260m într-o zi, dormit la căldurică, și pornit a doua zi înainte de răsărit până sus pe vârf, 3718m, de unde vezi fix soarele răsărind cum aruncă peste nori și peste ocean umbra lungă și simetrică triunghiulară a muntelui. De pe vârf se poate coborî apoi nițel în altă direcție și, de pe la alți 3200m, se poate lua telecabina până mai jos, pe la vreo 2000m. Partea cu telecabina nu a fost cazul în excursia asta pentru că se stricase cu o săptămână în urmă – da-n rest a mers totul strună.

Ce să zic? Peisaje ca pe Marte, e greu să intuiești proporții fără un reper de mărime precum copacii – prin urmare unele urcușuri păreau super intimidante până se dovedeau a fi accesibile, și invers: unele distanțe numai nu le terminam de parcurs. Iar faptul că norii se opresc pe la 1800m dădea mereu iluzia că muntele ar fi de fapt jumătate din înălțime. Adică abia când printr-o gaură în nori se distingea în zare țărmul și oceanul, abia atunci era clar unde te afli. Plus, toți bolovanii care de jos păreau stânci monumentale, de sus par niște pietricele.
Fizic e foarte fezabil traseul, cu singura condiție să fii disciplinat și să nu te suprasoliciți – că nu de alta, da’ sus acolo e mult mai puțin oxigen decât la malu’ mării, așa că nu prea ai cu ce să-ți tragi sufletul. Să nu mai zic de emanațiile puternice de sulf care încep de pe la 3500m, chiar nu e o idee bună să tragi aer adânc în plămâni.
Refugiul n-are nici urmă de semnal de telefon, dar are un wireless brici, paturi acceptabile, e cald și curat, apă cât să te speli pe ochi (nu-s dușuri – și chiar de-ar fi, nu e apă caldă), și-n general mi s-a părut o treabă foarte ok organizată. Cu un număr limitat de turiști pe zi, cu cineva care ține socoteala celor care au ajuns/n-au ajuns, cu un nene care dă trezirea la 5 dimineața, cu automate de apă și cafea, bucătărie și posibilitate de a-ți cumpăra o lampă de pus pe cap în caz că ai uitat-o pe-a ta acasă 😀 ȘI, mai ales, cu multe posibilități de a te informa dinainte despre ce te-așteaptă – condiții, traseele din parc, tot-tot.

 

Singura chestie cu care stăteam în dubiu era dacă nu cumva dimineața înainte de răsărit se pornesc toate urgiile cerului și dă un vânt aspru peste cele vreo -5°C. Nu de alta, dar aveam un singur rucsac la mine, și ăla în mărime Ryanair – în care trebuise să împachetez și haine pentru o nuntă (la care am fost înainte de Canare), și haine de Belgia, și haine de plajă, și haine de munte-iarna, și bocanci. Deci na: eram eu bine echipată, dar nici chiar pentru orice – plus, trebuia să car totul pe mine până pe vârf, că nu mai aveam timp să trec pe la refugiu pe drum înapoi.
N-a fost cazul.
Dar, cum ziceam, telecabina era stricată – prin urmare am ales un traseu pe jos, altul decât cel pe care urcasem, și, fiind pe versantul sudic al muntelui, m-a prins soarele mai ceva ca-n Maspalomas. Până am ajuns la bază, la Parador-ul de la 2000m, am trecut deja la tricou și teneși.
Cu mențiunea că traseul al doilea, cel de coborâre, a fost de departe mai intens și mai neiertător decât cel pe care urcasem. Bine că măcar era de coborâre – oricum, am făcut o febră musculară de la el de-am umblat ca pinguinu’ două zile dup-aia. Și altă mențiune: peisajul pe partea asta mai vulcanic decât la urcare. Am pășit pe lava pietrificată, am văzut râurile de lavă încremenite pe versanți, nu mai zic de bolovanii evident împușcați de explozie – care, a propo, a avut loc în 1909.

Deci? Absolut de recomandat.
Sigur, e recomandabilă o oarecare formă fizică în prealabil – dar la naiba, am văzut urcând și oameni de 72 de ani, dă-o-ncolo de treabă. Cu destul timp și determinare cred că poate urca aproape oricine.

*

Alte observații random:

  • lumea super prietenoasă. Și cu turiștii străini (pe care însă îi cam mulg de bani), și mai ales cu conaționalii spanioli.
  • a existat o civilizație pre-hispanică pe Gran Canaria, de la care au rămas niște galerii săpate prin stânci, la Cuatro Puertas am văzut ceva asemănător cu ce știm despre Capadocia – la scară mai mică și mai roșietică 🙂
  • Las Palmas de Gran Canaria are un aer de ghetou portughez, dar nu m-a impresionat în mod special – în schimb Santa Cruz de Tenerife! Dacă știam, acordam invers, mai mult timp pentru vizitat dincoace în Santa Cruz! Foarte simpatic orașul, de la bun început a avut un vibe prietenos. Plus: se întinde pe munți foarte abrupți împrejurul portului, alte orașe ar fi zis cu siguranță că nu mai au loc să se întindă.
  • Sere. Kilometri pătrați, hectare, cât vezi cu ochii, sere. De roșii, de banane, de ce vrei tu. Dacă mă-ntrebai pe mine, aș fi zis că taman solul fertil le lipsește agricultorilor de pe Insulele Canare, nu atmosfera de seră. Da-n fine, iaca e invers.
  • Autobuzele am spus că sunt bine puse la punct. Dar nu și punctuale. 15-20min marjă de rezervă.
  • Mâncarea, ca peste tot în Spania, excelentă – mai ales dacă te ții departe de localurile cu meniu în patru limbi străine.
  • Los Cristianos e una din stațiunile de pe Costa Adeje, in sudul Tenerifelor. De departe mai puțin kitch masificat decât în Maspalomas, plaje mișto, mulți italieni for some reason. Loc bun de parapantă.

Cam de-astea, nu are rost să-ntind postarea încă și mai mult de-atâta. Cine mai are întrebări, să-ntrebe.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s