Când a început să-mi pese

Rămân datoare pt altă dată cu un nou set de observații de prin România, că am fost oleacă mai pe larg acu la sfârșitul lui ianuarie și am avut timp să casc ochii. Ba mai mult, am avut timp să trag concluzii, majoritatea din ele chiar pozitive. Ce folos însă dacă s-a stricat tot feng shui-u’ în noaptea de 31 ianuarie…

Context: Duminică pe 29 ianuarie am deschis sezonul de drumeții montane cu o plimbărică la Sinaia, după care am pus o pereche de pataloni în plus pe deasupra și am ieșit la protest în București. 50,000 de oameni e deja considerabil, cu toate astea fu civilizat, plăcut, motivant și inspirant. Numai cuvinte de laudă pentru desfășurarea evenimentului, pentru participanți, pentru spirit și determinare, și mai ales o bucurie să vezi cum din ce în ce mai mulți oameni ies afară în frig să pună presiune pe o gașcă de nesimțiți. În fine, n-o mai lungesc: am văzut recent Locke și  în consecință mi s-a părut că văd 50,000 de Ivan Locke de București pe stradă – oameni care cred același lucru, și anume că dacă știi care e calea cea bună, nu trebuie decât să te ții de ea, și, chiar dacă uneori efortul va fi mare, lucrurile vor fi în final bine. Că nu se poate atfel, binili învingi întotdeauna.

Punctul de cotitură: După ce-am petrecut o zi fabuloasă la prieteni, la Therme și la restaurant, m-am dus acasă să-mi fac bagajul și să mă pregătesc de o noapte incomodă: zborul de Bruxelles de la 6 nu e nici suficient de devreme încât ora de plecare de acasă să se califice drept ”seara târziu”, nici suficient de târziu ca să ai timp să furi 2 ore de somn. E, și cum împachetam eu așa, cu gândul că mă-ntind oleacă să moțăi pe 9gag până trebuie să plec, numa bine explodează știrea cu ordonanța adoptată pe șestache. Pe de o parte, surpriza – că doar I didn’t see it coming, pe de altă parte, senzația aia urâtă când vezi că cineva își bate joc de tine. În plus față de asta: frustrarea. Pentru că eram într-o dilemă practică: lumea se aduna la Victoriei, iar eu, după închiderea metroului, sechestrată în Titan. Să iau un taxi repede până la Victoriei, să stau juma’ de oră în fața Guvernului, apoi să sper că găsesc alt taxi pentru întoarcere acasă, de unde să iau bagajul și un al treilea taxi până la aeroport… ei bine, ăsta nu prea-mi suna a plan. Să iau bagajul direct la Victoriei și să plec de-acolo la Otopeni… na, aveam laptopul de muncă și niște acte importante la mine, plus că-n general nu prea e ok să vii cu rucsac pe tine la proteste (poate mă trezesc la percheziție pe undeva). Deci ce mi-a rămas de făcut a fost să stau cu ochii lipiți de internet, că relaxarea și feng shui-u’ de moțăit oricum se evaporaseră.

Situația la zi: duminica trecută aveam o senzație de firesc, de bun simț, de „băi ăștia-s nesimțiți, trebuie restricționați, dar uite câți suntem, rămânem cu mâinile pe problemă și până la urmă or să cedeze ei”. De marți seara însă a devenit foarte limpede că jucăm la un cu totul alt nivel, că susținerea prin „evident că sunt de partea asta” nu mai e de-ajuns.
Nu scriu pe blog ca să vorbesc despre sentimentele mele – lirismele expresive sunt din păcate trivializate, îmi aruncă poziția în derizoriu, plus că nici nu are vreun folos practic să mă concentrez pe mine. Ce pot să fac în schimb, de aici de la căldurică, este să

  1. citesc toate actele și legile de care se face vorbire. Educația juridică pe fast-forward nu e o bază de calitate pentru un expert, dar pentru mine e suficient ca să știu despre ce vorbesc/ la ce protestez. LegeAZ.net e prietenul meu atunci când stau cu textul ordonanței în tab-ul alăturat.
  2. semnez toate petițiile care mi se par de bun simț. Ele nu au efecte directe nicăieri, dar argumentul „băi, ne-au scris 6847525742 de oameni, nu putem să-i ignorăm” e foarte folositor, chiar și ca pretext, pentru cei care sunt în poziții de decizie – iar eu pot să contribui la a le oferi acest argument. De exemplu pe Change.org e o petiție care-i pârăște pe PSD-iști la colegii lor din grupul parlamentar de la Parlamentul European.
  3. donez un bănuț la Casa Jurnalistului. Am văzut că sunt unii care donează supă, cazare, etc – dacă oi găsi un mod de a-i ajuta eu la rândul meu pe ajutători, o s-o fac.
  4. vizez câteva persoane din cercul de prieteni despre care știu că sunt din armata Antena3. Una din chestiile care funcționează atunci când îmi propun să mă liniștesc este să îmi amintesc că numai cu mintea limpede pot demonta într-o conversație argumentele de propagandă. Ce ziceam la punctul 1) că mă informez, tot în scopul ăsta e – că niciodată nu poți să-i spui direct unui militant că greșește, trebuie să-i reiasă lui singur din context, iar pentru asta e nevoie să stăpânești foarte bine subiectul și să fii calm.
  5. povestesc oamenilor din jurul meu despre ce se întâmplă în România. Am avut mereu grijă de imaginea pe care o proiectez (să fie pe cât posibil și adevărată, și favorabilă), și cred că un protest masiv împotriva unei clase politice corupte este, într-o realitate ciudată, ceva bun despre România.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s