Series round-up

Am zis de seriale. Mare lucru faptul că s-au reinventat și au devenit mai concise și mai interesante. Prin urmare, tot fără vreo ordine anume:

  • Sherlock, sezonul 4: am sentimente amestecate dar m-am bucurat de finalul primului episod. Plot twist-ul căruia i s-a pus capăt în felul ăsta mi s-a părut mereu tras de păr. În confirmare a venit episodul 2 cu o poveste mai curată și cu adevărat entertaining. Aștept cu interes și episodul 3, ultimul – care din păcate se aude că ar fi și ultimul evăr.
  • Black Mirror: se poartă în perioada asta SF-uri care pun întrebări despre interacțiunea om-tehnologie în viitorul nu-foarte-îndepărtat. Humans a încercat o chestie, dar a vrut să se țină de un singur aspect și în felul ăsta mi s-a părut sub potențial. Black Mirror, în schimb, s-a eliberat de personaje și tratează o poveste diferită în fiecare episod – în felul ăsta creează un fir întins cu precizie printr-o lume bine închegată. Iar moțul observației proprii e că mi-au plăcut mai mult poveștile de dinainte, de când încă nu erau în imperiul Netflix.
  • Stranger Things: a fost exact așa cum au zis criticii, laudele au fost pe merit. Atâta numai că nu e o operă care să te marcheze, nu e în pericol de a deveni un clasic – pur și simplu un produs curat, bine studiat, și… cam atâta.
  • The Night Of: eh, altă viață. Nici ăsta nu e în pericol să devină vreun clasic, dar pe lângă execuția excelentă și povestea foarte mișto scrisă, am apreciat un detaliu: au scos fix atâtea episoade cât au avut sens (și anume 8), și nici nu se pune problema unui sequel. Fără cârlige lăsate forțat pe-afară, fără să lungească vorba. Ah, și cu ocazia asta l-am descoperit pe Riz Ahmed, care e cool.
  • Mr. Robot: aici am 2 niveluri de critică. În primul rând povestea mi s-a părut trasă de păr, plot twist-urile absolut previzibile – una peste alta Mr. Robot nu are de arătat decât niște programeci caricaturizați care au aruncat la început niște replici cu jargon așa, ca să nu se facă de râs, dar care ulterior n-au mai făcut nimic deosebit. De exemplu tipa aia musulmancă: care a fost mai exact rolul ei în poveste și ce a făcut ea mai concret, în afară de a fi ornamentală? De a fi The diversity hire? În fine, a doua mare critică e super subiectivă: nu știu alții cum sunt, dar eu, dacă văd un artist în timpul lui liber la un interviu și mi se pare bătut în cap… ei bine, mi se rupe vraja. Așa și cu actorul cu ochi mari care jocă personajul principal în Mr. Robot: toate bune și frumoase până l-am văzut vorbind la Stephen Colbert în emisiune și… vai cum mi s-a ofilit cheful. Nici n-am mai început sezonul 2.
  • Narcos: Primul sezon a fost genial, ăsta al doilea… mai meh așa, dar tot bunișor. Mi-a plăcut detaliul de teaser cu care s-a promovat al doilea sezon: „Pablo dies.” Nu mi-a plăcut cum Netflix și-a propus să mulgă povestea până nu mai merge: se anunță încă 2 sezoane suplimentare. Dacă au personalizat așa de tare povestea, au legat-o așa de strâns de personalitatea lui Pablo Escobar, atunci e de prost gust s-o tragă și după moartea acestuia. Dacă, dimpotrivă, povestea ar fi fost gândită să fie despre lumea interlopilor columbieni care controlează traficul de cocaină, așa-numiții narcos, atunci ei bine… de ce totul s-a învârtit în jurul lui Pablo până acuma? Toate teaser-ele, toate afișele, toate trailerele – și, evident, serialul în sine au construit sinonimia dintre Pablo și serialul Narcos, iar din cauza asta ar fi fost appropriate să se încheie povestea la sfârșitul sezonului 2. Ah și încă ceva: reclama și sloganurile cu care s-a promovat sezonul doi au făcut cumva șic cocaina. E dintr-o dată social acceptabil ca firma de transport local din Berlin să posteze o poză cu Berlinul înzăpezit zilele astea, cu comentariul „mai puțin de o săptămână până începe Săptămâna Modei și deja e peste tot praf alb”; la fel de social acceptabil ca în Madrid să se anunțe ieșirea pe DVD a sezonului 2 integral, pe afiș apare Pablo și sloganul ”Pablo vă urează un Crăciun alb!”. Nu zic că-i bine sau e rău asta, dar zic că merită remarcat.
  • În fine, The Young Pope: greu, dom`le. Că nu ştiu, nu am cuvinte, nu mă pricep să descriu la superlativ ceva, integrând în descriere simultan şi criticile. Orice aş spune pică prost. Dacă zic numai că e genial, nu e adevărul complet. Dacă zic că nu mi s-a părut coaptă povestea, îl dau automat jos de pe piedestal. Adevărul însă este că, după ce am rumegat de mai multe ori întrebarea, ăsta e răspunsul cel mai apropiat de realitate pe care-l pot da: The Young Pope e fenomenal, dar ar fi fost cu adevărat zguduitor şi planetar dacă Sorrentino ar mai fi copt ideea un an-doi şi ar fi şlefuit la scriitură. Iar de aici e mai bine să mă opresc, că orice cuvânt în plus mai degrabă aduce un deserviciu operei.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s