Lectura de weekend (CLXXI)

Acuş vine sfârşitul de an, singurul pretext suficient de puternic care să mă urnească la făcut curat prin cămara personală – unde întotdeauna găsesc conserve de care demult uitasem – şi în panoul de comandă al Foarfecii. Unde, asemenea cămării, zac conserve uitate şi cu care e bine să fac o rânduială.

Aşadar, fără vreo ordine anume, iată cele câteva teme pe care le-am notat din scurt anul ăsta în ideea că „las` că scriu pe larg când am timp”:

  • M-am uitat enorm de mult la show-urile tip late-night anul ăsta. Mai exact zis, am absorbit tot ce s-a putut absorbi (inclusiv din urmă) de la Stephen Colbert, Seth Meyers, John Oliver, Bill Maher, Samantha Bee, Trevor Noah şi alţii. Şi mă bucur că Dragoş Pătraru face cam aceleaşi lucruri fără a renunţa la stilul său personal. Am rămas cu o înţelegere destul de bună a politicii americane, şi cu observaţia clară că, în cicluri de cam 2-3 luni, roata se tot învârte: ba scoate John Oliver un material bestial care-i pune în umbră pe ceilalţi – dar apoi următoarele materiale se simte că-s de umplutură, că în fundal se munceşte de fapt la altceva; în timpul ăsta scoate Trevor Noah sau Stephen Colbert ceva extraordinar – şi tot aşa: când unul, când ceălalt e deasupra.
  • Am pierdut momentul să elaborez niţel în favoarea lui Pokemon GO. Care a venit ca un uragan şi a plecat cum a venit – dar cred în continuare că e o evoluţie istorică în ce priveşte jocurile şi interacţiunea om – tehnologie – mediu înconjurător. Aşteptăm cu interes evoluţiile următoare (şi nu neapărat cele scoase de Niantic Inc.)
  • Mă-ntrebam retoric cam care-o fi rata de penetrare a aşa-ziselor cununii libere într-o ţară conservatoare şi religioasă ca România. Nu zic, ritualul de cununie la biserică e excelent atunci când e trăit cu dedicaţie – dar pentru aceia care nu împlinesc cununia cu popă decât din complezenţă… poate o reinterpretare a ritualului nu-i o idee rea. Numai că nu ştiu dacă lumea e conştientă că se poate (adică în loc de ritual religios la biserică, momentul e marcat de o ceremonie condusă de prieteni – ceremonie care poate include rememorarea unor momente din relaţia cuplului şi/sau mulţumiri aduse părinţilor şi/sau gânduri, urări, pilde din partea părinţilor – lucruri făcute mai ceremonios şi mai cu miez decât un discurs oarecare de chefliu la nuntă). Cum ziceam: retoric, că mai e mult până departe.
  • Vroiam să-mi bârfesc niţel fostul şef, faţă de care încă am sentimente amestecate dar pe care l-aş descrie adesea ca „om fără sens”. Pe scurt, un om care, atunci când e de muncă, ţine să demonstreze că el de fapt are o viaţă personală foarte bogată şi munca nu e o prioritate – dar atunci când e de timp liber stă cu nasu-n telefon, cu aerul că are un job de o răspundere covârşitoare. Nu mai spun ce pretexte de a se întoarce cu o săptămână mai devreme din vacanţa exotică. În fine, a fost un proiect ciudat pe care l-am încheiat cu bine, acuma capitolul e închis iar şeful a scăpat de bârfă.
  • Observaţia că eu una mă simt cu c*rul în două luntri: pe de o parte am fost probabil utima generaţie care a mai prins lucrurile „ca pe vremuri”, cu jocuri în faţa blocului, cu cantine comuniste, cu fumat în tren, cu vize pentru Germania, cu cultura rock şi barurile din beciuri – în fine, cu toate relicvele comunismului – dar pe de altă parte nu mă simt cu nimic diferită de generaţia millenial (din care fac sau nu fac parte la vârsta mea, depinde în care clasament mă uit): umblu la festivaluri, respir internet, m-am jucat Pokemon GO, am traversat Europa în lung şi-n lat la low cost, mă interesează temele politice progresiste – nu cred că am ratat ceva.
  • Într-o altă postare aş fi vrut să povestesc mai mult despre anii mei de liceu, să-i am undeva pentru posteritate. În urma unei discuţii cu un amic am conştientizat de-a binelea ce noroc am avut cu anturajul. Şi cu cât mă uit mai mult în jur, cu atât mi se pare mai incredibil, mai noroc chior, faptul că am fost într-un grup divers în care, păzea!: la cea mai înaltă preţuire era capacitatea fiecăruia din grup să exceleze la tot, adică şi la note şi la petreceri şi la cultură literar-filozofic-muzicală, şi la tot. Dap, chiar că noroc.
  • Mai am o postare pe care am intitulat-o, criptic, „Pizza şi umbrelele”, fără să dau alte detalii. Să mor dacă mai ştiu despre ce era vorba.
  • Ba chiar am mai descoperit o conservă din 2014 (!!, cum naiba?!) în care e un link către o poză din 9gag care, oricât m-aş uita la ea, nu-mi spune nimic.
  • Un video despre soarta artistului în capitalism, de la The School of Life, tot de prin 2014 – care School of Life între timp nici nu-mi mai place, mi se pare că s-a diluat într-o formă fără fond, mai degrabă rudă cu ceva gen coaching motivaţional cu helancă neagră şi moleskine.
  • În fine, nişte linkuri de lectură pe la VICE România, unul despre epoca de aur a videochat-ului în România, în anii 2000, apoi unul în care un tip povesteşte cum e să fii fiul unui preot din România, şi gay pe deasupra.

Şi gata. Am terminat. Şterg conservele, se pune că le-am consemnat – iar restul gândurilor care-mi umblă prin cap … ei bine vor trebui să aştepte 2017.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s