Love to hate (II)

Comentam în postarea anterioară despre cât dezevantaj induc stereotipurile negative – şi am ales să exemplific bazându-mă pe ce-am observat la cunoştinţle mele active în domeniul astrologiei. În fond însă n-am făcaut mare lucru – orice stereotip negativ aduce în dezavantaj pe acela care îl poartă: dacă eşti român perceput ca hoţ în Vest; dacă eşti musulman perceput ca jihadist în România; dacă eşti inginer perceput ca plictisitor printre artiști; dacă eşti femeie blondă percepută ca prostuţă la o petrecere de firmă. Etcetera.

Doar că, dacă ziceam doar „stereotipul negativ îl aduce în dezavantaj pe cel vizat”, aş fi fost Captain Obvious – şi nici n-aş fi putut nuanţa paralela următoare:

La fe ca zodiile, şi naţiile lumii se bucură de stereotipuri. Sigur, cu cât ai mai mult loc de întors, cu atât se folosesc mai multe cuvinte şi devine mai nuanţată descrierea – dar, fix la fel ca în exemplul cu zodiile, primul cuvânt e cel care dă tonul. Cum ar fi:

  1. Francezii: rafinaţi.
  2. Nemţii: ordonaţi.
  3. Englezii: politicoşi.
  4. Ruşii: beţivi.
  5. Italienii: gălăgioşi.
  6. Spaniolii: pasionali.

După cum se vede, unele popoare scapă mai uşor decât altele. Iar urmările se văd încă de la aeroport: paşaportul meu românesc îmi aduce „bun venit”-ul standard regulamentar cu zâmbet profesional; colegului de cameră însă paşaportul lui îi aduce uneori şi un salut sincer de bun venit, ca bonus.

Şi totuşi aş vrea să zic câteva cuvinte în plus despre nemţi. Că am intrat în ultima vreme, din coincidenţă, în contact cu multe critici bazate fix pe asta: că vai ce riguroşi sunt, vai ce exasperant de ordonaţi, că nu se poate respira, că pentru ei eşti un nimic pe o listă, că până şi bucătăria lor e crispată şi dură, până şi florile din glastră sunt aspre (! nu exagerez, chiar asta a fost o impresie de călătorie a unei cunoştinţe), că… în fine, s-a prins ideea. Așa că mă văd în situaţia ingrată (de care m-am mai plâns şi cu alte ocazii) în care ori îmi ţin gura, încuviinţând tacit faptul că Germania e o ţară de toată jena – ori aduc nişte observaţii de îndulcire, moment în care e clar că sunt o reacţionară nazistă, ce să mai? Ceea ce e şi normal: doar sunt o ingineră blondă care a trăit în Germania şi vorbesc în continuare limba zilnic, clar mă potrivesc în profil. Mai mult decât atât: ocupându-mi timpul cu reechilibrarea unor critici neîntemeiate, nici nu apuc să le mai zic pe-ale mele.

Ce să zic? În Germania am petrecut nişte 6 ani în care m-am simţit excelent, revin mereu cu plăcere la Berlin, la Hamburg, la emisiunile și radiourile preferate, abonamentul la revista preferată a venit după mine în Belgia, mi-e uneori dor de eficienţa birocraţiei (cu toate că va fi mereu exasperantă) – şi, în general, intru în viteză de croazieră şi mă relaxez fizic odată ce ajung pe teritoriu german: nu mai trebuie să stau cu ochii-n patru şi cu urechile ciulite prin gări sau prin magazine, lucrurile au o logică aşa de firească încât pot să nimeresc autobuzul potrivit sau ieşirea din mall şi dacă umblu cu ochii în telefon. Însă faptele astea enumerate nu produc automat o ierarhie cu alte țări, în care lucrurile ar fi prin urmare mai mult sau mai puțin bune, și nici nu exclud calitatea vieții pe alte meleaguri. Pur și simplu descriu o pătrățică dată.

*

Și ajung să mă-ntreb încă o dată, așa cum mă trezesc întrebându-mă adesea în ultima vreme:

Domle, chiar nu mai există oameni indiferenți pe lumea asta?

Indiferenți în sens de lipsă de opinie (și lipsa interesului de a avea o opinie sau un sentiment față de obiect). Indiferența aia benignă, aproape simpatică, însoțită un interes moderat față de lumea din jur – dar fără a căuta ajungerea nemijlocită la o opinie, și fără a deschide vintrele cele mai adânci ale sentimentelor personale. Pur și simplu să fim, să existăm toți unii pe lângă alții (și, dacă se poate, împreună cu alții) – și gata. Omenirea n-o să sufere o pierdere incalculabilă dacă noi nu ne formulăm o opinie, nici dacă fiecare obiect din jur nu ne provoacă un sentiment acut.

E ca și cum un copil ar merge la magazinul de jucării și s-ar uita pe raft, ar vedea o jucărie care nu-i place, și ar începe să urle dintr-o dată și să plângă că ce urâtă e jucăria aia, vai, dumnezeule, ce jucărie urâtă!, să n-o mai văd, auăleu, mama!

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s