A trecut ceva vreme de la ultima strigare, dar Foarfeca adună în continuare hărnicuţă la impresii despre noua (încă noua ţară de adopţie).
Astăzi, două chestii:
Una a fost o conversaţie pe care nu mi-o pot scoate din minte. Vorbeam cu o localnică, discuţie tipică de „abia ne cunoaştem”, cu întrebări despre ce m-a adus pe mine în Belgia şi cum mi se pare, etc. Şi fiind aşadar subiectul momentului emigraţia, tipa s-a gândit să contribuie la conversaţie spunând că „da!, vezi?, şi noi poate că am vrea să mergem să trăim prin alte ţări, dar uite ce să facem? pur şi simplu nu prea mai există ţări la fel de… sau mă rog, mai… mai… cum să spun? Aici şcolile sunt excelente, sănătatea, statul … „.
Recunosc că de pe la momentul ăsta mi s-a cam tăiat filmul. Nu vedeam decât o femeie de 30 de ani, cu ochii ca stelele şi un zâmbet cât toată faţa, explicându-mi că în lume nu există de fapt nici o ţară mai extraordinară decât Belgia. Să n-o iubeşti?
Nu ştiu ce-a mai zis femeea, că eu mă uitam după eventuale urme de sarcasm, încercând în acelaşi timp să-mi controlez reacţiile. Am zis într-un târziu pe un ton prudent „Suedia….?”, ca să nu atac direct cu vecinii, Germania, Franţa sau Olanda – şi mi s-a zis că „Meh, frig”.
Nu zic, dar mi se cam confirmă teoria pe care am scos-o de la bun început: când am zis că Belgia şi România sunt foarte asemănătoare, doar atitudinea face diferenţa.
Cealaltă a fost un tablou care m-a făcut să-mi sugrum un strigăt între amigdale.
Context (şi detaliu care el însuşi e descriptiv pentru societatea belgiană): zilele astea sindicatele din transporturi s-au hotărât să facă grevă generală neanunţată. Numa-ntr-o seară s-au hotărât că nu mai lucrează şi aia a fost, s-au oprit trenuri, metrouri şi tramvaie fără nici un avertisment. „Oprit” în limitele legii, desigur – adică asigurând totuşi 30% din capacitate – dar într-un oraş ca Bruxelles-ul nici 100% nu e suficient, aşa că o grevă e Apocalipsa, mai ales dacă vine neanunţată.
Şi nu exagerez când zic „Apocalipsa”, că n-am mai văzut niciodată aşa ceva: în lipsă de metrou am mers pe jos 25 de minute până la gara centrală din Bruxelles, şi în cele 25 de minute nu am văzut decât străzi pline cu maşini stând; e bine că belgienii-s nişte cuminciori, că-n Bucureşti paralizia asta ar fi rezultat direct în vacarm de claxoane şi şmecheri blocând intersecţii. În fine, vreau să transmit cât mai clar imaginea: cât vezi cu ochii maşini stând, şi tu mergi minim 15 minute de-a lungul aceluiaşi bulevard, dar nimeni nu pare să se mişte în răstimpul ăsta.
Ei bine, tocmai pentru că o situaţie nu poate fi niciodată suficient de tensionată, de undeva a apărut o ambulanţă. Mă îndreptam spre o intersecţie şi i-am auzit girofarul din timp, dinspre stânga. Când am ajuns în sfârşit la intersecţie era roşu pentru pietoni. Un poliţist stătea printre maşini (să dirijeze, pesemne, în momentul în care se iveşte ceva de dirijat), alţi doi pietoni aşteptau şi ei regulamenta la roşu – aşa că m-am oprit şi eu, deşi în mod normal nu trebuia decât să ocolesc maşinile şi să-mi văd de drum. Dar cu ocazia asta am avut timp să remarc cum şoferii din ambuteiaj au făcut imposibilul: s-au dat la o parte din drumul ambulanţei. Cum-necum, lumea s-a dat la o parte şi ambulanţa înainta prin ambuteiaj. Când mai avea câţiva metri până să ajungă în dreptul meu s-a făcut verde pentru pietoni.
Moment în care co-pietonii care aşteptau lângă mine la semafor s-au pornit să traverseze, tacticoşi şi self-entitled, strada. Ce dacă ambulanţa are o urgenţă şi trebuie să treacă? Ce dacă restul lumii s-a chinuit să-i facă loc ambulanţei să ajungă până aici? Foarte bine! Noi pietonii însă avem acuma verde, şi n-are decât să oprească până trecem noi!
Cu ochii cât cepele mi-am mutat privirea de la pietoni la ambulanţa oprită, înapoi la pietoni – iar apoi la poliţist, căutând o restabilire a binelui în lume.
Poliţistul nici nu s-a sinchisit de situaţie.
Foarfeca 