Aşa. Ziceam că unii dintre organizatori s-au dus aiurea prin tabără să dea de ştire că se dă film. La puţin timp au început deci să curgă în cantină şiruri de băieţi, cei mai mulţi la 20-30 de ani, s-au adunat ochiometric vreo 50. Apoi au mai apărut şi copii mici de 7-8-9 ani, eventual cu câte o mamă sau bunică responsabilă pentru câte 5 de-odată. Şiiii… cam atât. Sigur-sigur sunt şi destule familii şi femei tinere în tabără, dar nu s-au arătat. Nici nu-i de mirare: alegerea filmului s-a făcut prin vot şi evident că mulţimea de bărbaţi s-a impus cu Fast and Furious.

Per ansamblu însă, de la intrarea noastră în tabără şi în timpul în care s-au scurs oamenii în cantină la film, m-a frapat un singur fapt: viaţa de refugiat în tabără este o plictiseală îngrozitoare, în formă continuată. Oamenii ăia pur şi simplu NU AU ce să facă, se târâie dintr-o parte într-alta fără vreun scop anume, se mai amăgesc cu o minge din când în când (dar hei!, suntem în Belgia, deci vremea nu-i ajută) sau poate mai merg în vizite pe unde apucă – dar parcă cât poţi să tragi de unele şi aceleaşi posibilităţi? Şi stau aşa şi trece viaţa pe lângă ei, ei stând şi aşteptând ceva.
Nu sunt nici pe departe expertă în psihologie şi nici nu am de unde să ştiu ce chestii i-or fi marcat pe oamenii ăia – dar un lucru îmi devine mie clar aşa, la nivel personal: pe termen lung, tare e ăla care se trage singur din groapa inactivităţii şi a inadaptării, ăla care îşi caută şi îşi găseşte ceva de făcut, ăla care întinde o mână spre alţii, ăla care vrea ceva şi spune că vrea ceva. E mai greu asta decât statul şi aşteptatul, dar e cam singura cale de ieşire. Oameni dornici să ajute sunt foarte mulţi, dar ca ajutător e greu să abordezi un tip care stă recalcitrant într-un colţ, nici nu vorbeşte limba, şi nici nu pare deschis să se implice în ceva.

Pe de altă parte – am aflat abia pe drumul de întoarcere, naiva de mine – în tabăra asta au fost cazaţi refugiaţii oleacă fără discernământ; cine vrea să facă o treabă ca lumea în privinţa refugiaţilor ar trebui să ştie că există triburi rivale care se iau la harţă şi se încaieră cu orice ocazie. Prin urmare, în tabăra de la Broechem a fost recent ceva încăierare serioasă din această cauză.
Faptul că sunt bărbaţi tineri fără ocupaţie favorizează clar cheful de harţă şi de încăierare – în vreme ce pericolul de harţă şi de încăierare îngrădeşte posibilitatea de a crea o comunitate sănătoasă în tabăra aia prin acţiuni colective – nush: chiar şi la nivelul ăsta minimal al filmului pe care l-am oferit noi au fost vizibile bisericuţele care s-au ignorat ostentativ pe tot parcursul filmului. Nu poţi să nu te gândeşti că, dacă ar trage cu toţii în aceeaşi direcţie, le-ar fi mai bine la toţi.

În fine.
Filmul în sine a fost o experienţă foarte bizară. Puţini dintre cei din public ştiu două vorbe în engleză, aşa că s-a produs următoarea treabă: când avea loc o urmărire sau o încăierare în film, toţi erau ochi şi urechi; când aveau personajele un dialog, atunci vorbeau şi ei între ei. Şi mai bizar a fost la o scenă din film când se înfruntă două bande rivale şi unul dintre personaje îi zice oponentului ceva usturător, la care susţinătorii săi din gaşcă îl îngână cu un „Whoaaaa!!”, „UUUU!” – pe ideea „mamă ce i-ai spus-o!”. Ei bine, când vreo gaşcă din film zicea „UUUUh!”, şi băieţii din public, şi ei în cor „UUUh!” – deşi 100% habar nu aveau despre ce era vorba. Dar ei participau acolo.
Pe de altă parte, ca orice tip normal de 20-30 de ani evident că erau fascinaţi de scenele de acţiune, mai stigau un „dă-i!, dă-i!, dă-i!”, na, ca băeţii – numai căăăă… Nu pot să nu mă-ntreb: oare oamenii ăştia, când văd o scenă cu explozii şi împuşcături, chiar văd aceleaşi lucruri pe care le văd şi eu? Adică na: sunt oameni familiarizaţi cu armele (nu zic c-or fi luptat cu toţii în război, dar măcar o puşcă tot or fi văzut) – nu ar fi normal ca, după ce vezi de-aproape cum e cu împuşcăturile şi cu exploziile, să nu-ţi mai ardă să te distrezi în felul ăsta?
Nush, zic şi eu.
De la bun început fusesem pentru alegerea filmului Fast and Furious pentru că cred că funcţia noastră acolo este să distrăm oamenii şi să le arătăm ceva care să mulţumească pe toată lumea – nu e momentul să etalăm gusturi sofisticate. După ce am văzut însă zecile de bărbaţi luaţi complet de valul acţiunii şi fascinaţi de împuşcături şi explozii… am rămas cam cu îndoieli dacă am ales ceva potrivit.

(Va urma)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s