Am avut treabă la ambasada României din Bruxelles zilele astea şi nu mi-am găsit nimic mai bun de făcut, în pauza dintre depunerea cererii şi ridicarea documentelor, decât să dau o fugă până în infamul cartier Molenbeek: să văd cu ochii mei pe ce bază se strepezesc toţi păreriştii de la televizor care-l numesc ghetou, „hellhole„, cartier-problemă. N-am sindromul „Toma necredinciosul” – nu m-am dus să verific dacă au dreptate ei, m-am dus să verific dacă am dreptate eu.

Cred că am mai povestit: când mă mutasem la Lüneburg mi s-a făcut destul de curând dor de-un falafel cinstit, cum ştiam eu de la Berlin că ar trebui să fie. Oraş mic, ultra-german, ultra-cochet, nici urmă de dughene cu falafel nici măcar pe lângă universitate, ca să nu vorbim de centrul istoric – aşa că m-am bucurat să citesc, din greşeală, că în Lüneburg există un cartier problemă. Atunci mi-a mirosit a falafel şi-am purces în excursie. Dar, dezamăgire: am ajuns în cartierul problemă şi-am găsit doar blocuri muncitoreşti aranjate curat ca-ntr-o vedere sovietică a oraşului-model, liniştit şi plictisitor; iar în centrul cartierului, acolo unde pe hartă figura un centru religios musulman, şi în care îmi pusesem speranţele legate de falafel… ei bine, un kebab trist şi închis. Asta era deci cartierul problemă din Lüneburg.

Ştiind dinainte şi că în Berlin cartierul Neukölln (unde am locuit) era considerat cartier problemă… şi mai văzând şi cât de cuminciori sunt belgienii şi cât de uşor se sperie… ei bine, să-mi fie iertare dacă zâmbesc atunci când aud de cartierul problemă Molenbeek.
Dar, desigur: nu-i frumos să zâmbesc aşa, doar din prejudecată – de-aia m-am dus deci să verific personal dacă am dreptate.

Paranteză: Ambasadorii români ar trebui, la intrarea în funcţie, să dea şi un examen în „cum se amenajează o secţie consulară”. Serios. Să întri în 2016 în Ambasada României din Bruxelles după nişte acte înseamnă să suni la o sonerie obscură, să intri într-un hol pustiu şi prost luminat în care eşti nevoit să treci printr-un detector de metale evident nefuncţional, să treci apoi printr-o curte interioară plină de indicatoare scrise de mână pe foaie cu pătrăţele (în caligrafia aia de învăţătoare care scrie cu majuscule), şi să ajungi în cele din urmă într-o sală dărăpănată şi prost luminată, în care bonurile de ordine nu merg, iar pe masa la care poţi să-ţi completezi hârtiile scrie în mai multe straturi „S*gi p*/a”. Serios. Aşa ceva pur şi simplu e exasperant. Mbine, exasperant e şi faptul că în faţa mea s-a înfipt un ţigan tip „şef de trib” care ţipa la funcţionară că ea n-ar vrea să-i rezolve problema, în vreme ce femeia încerca să-i explice pentru a 5-a oară că trebuie să-şi aducă martori care să co-semneze un act pt el, dat fiind că tocmai se scăpase că nu ştie să scrie sau să citească.
Asta e: suntem cu toţii conaţionali, nu e un capăt de lume, trecem şi peste analfabetism şi peste gura mare. Dar frate!, fă naibii interiorul ambasadei ăleia să nu arate totuşi ca o primărie de provincie de pe vremea lui Ceauşescu! Ce dracu e aşa greu? Că văd că la capitolul mai dificil, ăla cu alegerea unor clădiri frumoase, bine poziţionate (vezi poza) – acolo nu sunt dificultăţi; dar în ce priveşte montarea unui bec şi a unor indicatoare laminate… Ggggah!

În fine. Mă pornisem să zic de Molenbeek şi m-am lungit. Asta e: mâine.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s