Mi s-au dat asigurări personale şi foarte pasionale cum că să nu-mi fac griji, că poporul britanic nu este în majoritate în favoarea ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană – asta având ca fundament faptul că însăşi ideea de a ieşi din UE le-a venit britanicilor din cauza românilor, românii cu cerşitul lor au fost picătura care a umplut paharul, iar această idee a prins evident numai la extremiştii naţionalişti care sunt evident o minoritate şi în niciun caz reprezentativi pentru poporul britanic, compus altfel din oameni de treabă şi deschişi.

Ceea ce cred că e adevărat, chiar şi fără să mi-o argumenteze un britanic de bună credinţă.

Doar că săracul britanic a fost foarte încurcat în momentul când eu am zis că sunt de acord să iasă Marea Britanie din UE.

De ce? Păi din două motive.

În primul rând, dacă e să privim UE ca pe un tot, iar UK ca pe un corp separat, atunci relaţia dintre UK şi UE e ca un mariaj care nu merge, în care unul din parteneri tot mereu are cerinţe şi pretenţii, iar partenerul cellalt tot face compromisuri şi e ţinut sub pantof. Partenerul UK stă în cuplu, da – dar nu vrea să aibă finanţe comune cu soţul, vrea să meargă în vacanţe ocazional şi cu alţi parteneri, îl deranjează zgomotul copiilor aşa că a explicat foarte clar că el rămâne în casă doar atâta timp cât nu trebuie să aibă grijă de ei… chestii de-astea. Păi bă!, cine stă şi trage de o asemenea relaţie îşi distruge singur viaţa – şi de fapt nu face nici un serviciu nici partenerului. Sunt şi căsătorii care se dovedesc a fi o greşeală, sigur, dar e semn de înţelepciune să recunoaştem momentul pentru un divorţ care ar face bine tuturor.

În celălalt rând, dacă e să privim UE ca pe o clasă de copii la şcoală, fiecare ţară fiind un elev cu calităţile şi defectele sale – ei bine, păi UK e sigur elevul ăla cu părinţi bogaţi care vine la şcoală şi începe să emită pretenţii, crezându-se pe moşia lu’ ta-su. Vrea să joace şi el fotbal, dar să aleagă el coechipierii, iar atunci când împinge pe careva să nu se considere fault, că el era îndreptăţit să împingă. Dacă în schimb îl atinge careva pe el, păi se tăvăleşte pe jos şi urlă „penalty!”. Nimănui nu-i place un asemenea copchil, e nesuferit, şi nu e binevenit în nici un grup. Şi, indiferent cât de de treabă or fi britanicii de rând, politicienii pe care şi i-au ales aşa îi reprezintă în lume: ca pe un copchil nesuferit.

Din ambele puncte de vedere ieşirea UK din uniune mi se pare o soluţie absolut acceptabilă şi raţională – desigur, dureroasă şi pentru restul UE – dar singura soluţie cu adevărat constructivă. Că apropo de constructiv: n-am văzut britanicii să facă nimic constructiv pentru întărirea sau înfrumuseţarea Uniunii, cel puţin nu în ultimii ani, de când mă înteresează un anumit nivel de politică internaţională. Şi acuma mai vin şi cu pretenţiile astea noi fix acuma, când ard alte probleme – o lovitură dată pe la spate prietenului în necaz.

*

Sărmanul om care vroia să mă asigure de bunăvoinţa britanicilor faţă de români în general. Am încercat să-i mai explic că nu există musai resentimente sau o antipatie activă a românilor faţă de britanici (pe care să o reprezint eu acuma cu părerile astea) – dar că, pur şi simplu, mi se pare că românii sunt mai mult indiferenţi, fără sentimente. Indiferenţa, adică neimplicarea emoţională, permite însă o abordare raţională – şi asta mi se pare cel mai sănătos.
Brexit? Yes, please!

Un gând despre “Brexit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s