Trec peste introduceri pentru că toată lumea ştie că mă uit la filme şi bag în seamă Oscarurile.
Şi de aici începe expoziţiunea.

Bag în seamă Oscarurile pentru că na: până una-alta au un efect de aducere la aceeaşi conversaţie a unei mari mase de oameni. E un cerc vicios aici, şi nu e clar ce vine mai întâi, oul sau găina – despre Oscaruri vorbesc mari mase de oameni pentru că e singurul „concurs” bine mediatizat… sau sunt Oscarurile bine mediatizate tocmai pentru că multă lume e interesată de „concurs”?

În orice caz e binevenită o structură într-o lume aşa haotică precum cea a filmelor, orice punct de referinţă e important – fie şi numai pentru ca să avem ce să criticăm. Şi da, nu e nici o noutate, omenirea ar avea incomparabil mai mult de câştigat dacă am vorbi la aceeaşi scară despre festivalul de film din Toronto, dacă presa internaţională ar dezbate săptămâni în şir cine merită Ursul de Aur la Berlin, dacă s-ar frământa polemici despre nominalizaţii de la Veneţia, etc. Din păcate nu este cazul, iar motivul este dezamăgitor: filmele participante la astfel de concursuri sunt greu accesibile (atât fizic, de găsit în cinematografe, cât şi artistic, ca exerciţiu regizoral), aşa că n-or să aibă în veci acoperirea pe care o au Oscarurile.

Iar la Oscaruri intră filme decente, fără discuţii – însă în ultimii 10-20 ani din ce în ce mai cumincioare. Nu (mai) sunt filme de anvergură, curajoase, inovatoare, nu (mai) sunt regizori cu personalitate şi aplomb, instituţii ale cinematografiei. De când nu s-a mai remarcat la Hollywood un nume de pus în vitrină lângă Kubrick? Pe vremuri până şi Coppola era prea good-ol’ Hollywood prin comparaţie cu colegii de podium, astăzi însă e o instituţie-cult de curaj şi viziune în comparaţie cu ce-a ajuns să facă Spielberg. Un alt bun exemplu, Lars von Trier: datorită lui, la un moment dat discuţia Oscarurilor se purta la nivelul Dogville (chiar dacă, desigur, n-a putut fi nici măcar nominalizat); astăzi, dat fiind că alde von Trier au fost încet-încet împinşi în colţul „indie”, la Oscaruri intră chestii insipide cum e Brooklyn. De-aia sunt de acord cu omul care zicea zilele trecute pe Facebook că Tarantino e ultimul Dumnezeu al cinematografiei (referindu-se la The Hateful Eight): pur şi simplu e singurul regizor „mare” la care încă mai simţi că face exact ce vrea în filmele lui, că-şi exprimă ideile fix aşa cum i se năzare (şi nu aşa cum l-ar putea sfătui un producător prudent).

M-aş putea lungi mai mult, dar scopul postării ăsteia nu este să deplâng starea cinematografiei americane în zilele noastre. Pe scurt: punând în prim-plan dorinţa de a mulţumi cât mai multă lume, inovaţia şi iniţiativa rămân, inhibate, în planul secund. Iar asta e abia introducerea la argumentul din postarea de faţă.

S-a inflamat din nou internetul că şi anul ăsta Oscarurile sunt all-white, că nu este nici un actor, actriţă sau regizor de culoare printre nominalizaţi. Deşi nu sunt absolut deloc de acord cu această inflamare, articolul ăsta face o argumentaţie bună în acest sens. Ideea mi se pare o porcărie, în principal pentru că nominalizările ar trebui să fie colour blind – adică simplu: dacă eşti bun şi meriţi, eşti nominalizat indiferent de culoarea pielii; nu facem acuma nominalizări gen „mda, ăsta e cam mediocru, dar altul nu avem, şi trebuie să-l nominalizăm fiindcă altfel n-o să fie nici un negru în listă şi o să se inflameze iarăşi internetul”. Deci din punctul ăsta de vedere comisia a procedat corect cu nominalizările.

Dar totuşi.
Ziceam de articolul de adineauri că face o argumentaţie bună. Miezul argumentaţiei zice-aşa:

Maybe no film this year starring or made by people of color or by a woman deserved serious Oscar consideration. Maybe this is truly the best slate of nominees. But that’s an issue in and of itself. The stories that are being told and the people who are being allowed to tell them is too limited if that’s the case.

Iar cuvântul-cheie este aici „limited”.
Problema aşadar nu este că nu există suficientă diversitate în culoarea pielii celor nominalizaţi. Problema este lipsa completă de diversitate în idei a filmelor nominalizate. Mai exact, e o problemă de gusturi mediocre, „limited”, ale celor care fac nominalizările. Dacă lor le plac patriotisme gen „Bridge of Spies”, „The Martian” sau „American Sniper”, apăi n-ai ce să le faci, ei pe-astea or să le bage în faţă drept „bune”. Pentru că da, Oscarurile astea au şi un efect educativ, se presupune că ceea ce scot ele în faţă este mereu „bun” – când de fapt este doar în linie cu gusturile celor care iau deciziile.

Dacă juriul ar fi naibii mai destupat, atunci şi selecţia de filme ar fi mai interesantă – iar din diversitatea ideilor va decurge, firesc de la sine, şi o diversitate a culorilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s