Mă pornisem să mă plâng lumii că iaca a venit partea aia urâtă a iernii de prin părţile astea: aia când la ora 10 dimineaţa sunt nevoită să re-aprind lumina, pentru că s-a întunecat în ultimul hal. Mi-am dat seama însă că nu am povestit încă pe blog despre „părţile astea” în general, aşa că n-ar trebui să pretind de la publicul cititor să ştie la ce mă refer şi să empatizeze la „partea aia urâtă a iernii”.

Dar da, vremea nu e substanţial diferită de Hamburg, poate niţel mai cald şi totuşi o idee mai luminos: în tot cazul, zilele vesele de iarnă cu zăpadă şi soare cu dinţi sunt de domeniul „concediilor exotice”, la fel ca zilele generoase de vară. Variaţiile de temperatură dintre vară şi iarnă nu sunt, în realitate, mai mari de 10-15 grade. O porcărie molâie, înnourată şi cu ploaie – şi aia, invariabil, rece.
*Cu o menţiune: aici la Anvers iese soarele mai mult decât în Hamburg. Iar vara, din ce am văzut, pare ceva mai generoasă – bucurie care însă e rapid stricată de norii de ţânţari pe care „autorităţile” cumva nu par să-i ţină sub control.

Ţânţarii nu sunt însă nici pe departe singura problemă pe care „autorităţile” nu le pot ţine sub control.

Dacă mă gândesc la câteva teme concrete cu care am avut de-a face până acuma: sistemul de sănătate, Poliţia, legislaţia imobiliară, infrastructura şi transportul în comun… pot să zic că am un început de habar despre ţara asta şi că nu vorbesc aiurea. Dar cum s-o spun fără să fiu înţeleasă greşit? O spun fără frustrare sau batjocură sau vreo altă implicare emoţională: sunt multe lucruri care merg surprinzător de prost, se cunoaşte că e o ţară excesiv de descentralizată, iar cele două comparaţii pe care le pot face cu România , respectiv cu Germania din punct de vedere al organizării sociale nu îi sunt favorabile Belgiei.

Da, pentru că în primul rând e o ţară mică – ceea ce n-ar fi în sine o mare problemă (Olanda peste gard o duce bine-mersi la o mărime similară), dar e divizată în primul rând între Nord şi Sud, respectiv zona vorbitoare de olandeză vs. zona vorbitoare de franceză. O să mai revin la separarea asta care mă exasperează – dar până una-alta separarea asta în două nu e nici pe departe forma finală; mai este Bruxelles-ul care e cam o insulă separată, şi zona vorbitoare de germană, care însă e cumincioară şi tace, micuţă, în colţul ei. Şi tot aşa merge divizarea în continuare pe districte, sub-districte şi sub-sub-unităţi… pentru că aici în Belgia fiecare cartier simte nevoia să fie o entitate de sine stătătoare şi să aibă organizarea proprie. Şi uite-aşa orice deplasare mai mare de 15 minute pe jos deja se cheamă că e „departe”, pentru că deja traversezi două teritorii până la destinaţie.
Iar ambiţiile astea de autodeterminare mai aduc cu ele încă o bătaie de cap: nevoia de coordonare – şi fix acolo dă chix sistemul. O să mă leg de exemplul cel mai accesibil pentru publicul neiniţiat: povestea cu teroriştii din Bruxelles. În Bruxelles sunt 19 primării distincte (la un oraş semnificativ mai mic ca Bucureştiul), iar poliţia locală e coordonată de fiecare „primărie de sector” în parte. Dacă scapă un terorist, mult succes în prinderea lui – mai ales dacă traversează (inevitabil) mai multe sectoare.

Dar asta e doar una dintre probleme, mică de altfel, în tot sistemul scietăţii belgiene. Alegerea unui provider de internet la domiciuliu a fost, de exemplu, o altă provocare (că alegerea nu este, de facto, posibilă în afara providerilor care monopolizează strada ta; unul care-ţi place ţie şi care monopolizează o stradă mai încolo, nu se mişcă până la tine). Nu mai vorbim de sistemul de sănătate în care, dat fiind că fiecare îşi face doar treaba din pătrăţica lui îngustă, tu pacientul eşti ăla care trebuie să alerge să facă legătura între pătrăţele: legătura între medic şi casa de asigurări; între casa de asigurări şi angajator; între medic şi farmacie. „Sistem integrat” nu este, suspectez, doar o noţiune străină – ci chiar privită cu vrăjmăşie de poporul ăsta.
Multe relicve din „mersul trebilor” secolelor trecute – în frunte cu celebra vizită la domiciliu a poliţistului de proximitate: când te înregistrezi legal la primărie, să te aştepţi la o vizită inopinată a poliţistului care vine să verifice dacă într-adevăr stai acolo unde ai declarat că stai; programul poliţistului coincide însă în mare măsură cu programul tău de lucru, iar seara poate ai ieşit şi tu la o bere, aşa că vizita inopinată ajunge în cele din urmă să fie anunţată cu un bilet scris de mână, gen „vezi că am trecut azi, nu te-am găsit, sună-mă când să trec să te găsesc inopinat”.

Faptul că oamenii sunt nevoiţi să se ocupe încontinuu cu detalii de-astea ţine societatea într-un provincialism de preocupări minore, care pun într-o altă perspectivă sistemul greoi din Germania – dar şi sistemul inexistent din România. Pentru că pe de o parte în Germania te freacă cu toate actele şi cu birocraţia – dar odată intrat în Sistem lucrurile merg de la sine; în România nu există Sistem, dar măcar ştii că eşti pe cont propriu: te duci şi-ţi rezolvi treaba aşa cum te pricepi, nu te mai încurcă jdemii de hârtii. Şi nu numai prin autonomia asta e comparaţia favorabilă cu România: în România (şi-n Europa de Est, în general), există conştiinţa pofundă că lucrurile stau prost, şi acţiuni – sau măcar aspiraţii – de a le moderniza. Chestie care belgienilor le lipseşte cu desăvârşire: dogma naţională pare să fie „the Belgian Way is the right way”, şi au mirarea aia naivă de imperialişti atunci când li se sugerează că poate nu-s chiar aşa grozavi cum au impresia.

*

Faptul că am scris aşa cârcotaş nu înseamnă nici pe departe că nu-mi place locul, ci doar că nu m-am amăgit cu sclipici de la bun început; un review nerealist, cu ochii ca stelele, plin numai de lucruri bune, nu ar folosi nimănui, mai ales nu mie. Dar abia am început seria, suntem la episodul (I), mai e mult până să completez întreg tabloul The Good, the Bad and the Ugly. Până una-alta las pentru posteritate impresile primului contact nemijlocit cu Belgia, când am aterizat în Octombrie la Charleroi: exemplifică minunat comentariile pe care le-am făcut până acuma.

Charleroi e un aeroport secundar, deci e cumva de aşteptat că nu e ultramodern şi ultrasofisticat. Mai exact: când am aflat, dinainte de a mă porni, că din aeroport până la staţia de autobuz va trebui să merg niţel pe jos… nici nu am zăbovit asupra detaliului. La aterizare însă a fost primul moment de îndoială: panouri indicatoare erau câteva, nu zic – dar se contraziceau; când am întrebat la un ghişeu o tanti care părea competentă, mi-a dat o informaţie şi mai contradictorie. N-am avut de ales decât să trag aer în piept şi să abordez soluţia brute force: o iau pe jos primprejurul aeroportului şi mă plimb până găsesc naibii staţia. Cu singura problemă că, nefiind un aeroport prea de tot vizitat, mi-era că orarul autobuzelor e cumva legat de aterizări, şi stai să vezi că-mi pierd legătura şi va trebui să aştept până cine ştie când… După cum se va vedea: nici pomeneală de aşa ceva.
Până la urmă staţia era foarte uşor de găsit şi suficient de mare. Prea mare: mai mulţi stâlpi de oprire pentru mai multe linii. Acuma care-i stâlpul la care trebuie să aştept? Noroc că era sâmbătă dis-de-dimineaţă, frig şi ceaţă, aeroport secundar în Belgia: nu era nici dracu pe-acolo, nici să fi vrut să întreb pe careva. Cumva misterios, din avionul de la Bucureşti toţi pasagerii s-au răspândit pe la maşini personale sau dracu ştie pe unde – atâta-i că eram singură cuc într-o linişte de sat adormit. Am avut timp să citesc în linişte tabelele de pe toţi stâlpii şi să stabilesc care o fi stâlpul care mă privea pe mine – chiar şi tabelele pe care scrisul fusese stricat de ploaie, pentru că am uitat să zic: erau nişte foi A4 fără pretenţii.
Pentru identificarea stâlpului m-a ajutat bruma de franceză cu care iese inevitabil oricine din România (în engleză sau în olandeză n-am găsit nimic, că aeroportul o fi el internaţional, dar compania de autobuze nu, deci n-au nici o obligaţie de a ieşi din pătrăţica lor) – dar pe mai departe nu mă mai putea ajuta nici o limbă străină: tabelul orarului era structurat în categorii care aveau de-a face cu dacă e vacanţă şcolară şi weekend, vacanţă şi ne-weekend, ne-vacanţă şi weekend, etc. Eu, turist aterizat de 20 de minute, de unde să ştiu dacă în Belgia e momentan vacanţă şcolară? De fapt, n-ar fi de mirare să se refere numai la vacanţă şcolară în Charleroi, care să aibă un program al vacanţelor complet diferit de cel din satul alăturat – eu ce ştiu?
Singura soluţie rezonabilă: să mă aşez şi să aştept – conform tabelului ori vine peste 12 minute ori peste 52 de minute.
A venit peste 52.
Pentru că, dacă tot e un express care nu opreşte între aeroport şi gară, de ce să vină coordonat cu programul de aterizări, nu?
Un autobuz hurducat, rece, fără pretenţii, care mi-a eliberat un bilet pe o hârtie greşită; biletul ar fi trebuit să-mi acopere călătoria şi cu trenul mai apoi, de la Charleroi până la Anvers – controlorul de pe tren însă s-a crizat că biletul nu arăta cum trebuia. Turns out: mi-l printase pe sulul de hârtie pe care se printează bonurile fiscale.

Cum am zis la prima dare de seamă: un „merge şi-aşa” care în Balcani e cumva şarmant şi de aşteptat, dar care în Occident e de mirare şi, ca să fim sinceri, enervant.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s