Consumul personal de filme nu prea transpare pe Foarfeca, chiar dacă e destul de consistent. A fost destul de consistent încă de când cu oDC-ul, dar a ajuns la un cu totul alt nivel de când cu proiectorul de la domiciliu (adică de fix trei ani). În medie cam 5 filme pe săptămână în sezonul rece, cam 2 pe săptămână în sezonul cald – aşa se prezintă problema.

Selecţia e pe trei niveluri, depinzând de chef, dispoziţie, oboseală:

  1. Nivelul cel mai de jos, filme pe care nu e o tragedie dacă adorm. De regulă filmele mainstream, luate în calcul mai mult în spiritul de a fi cu temele făcute, de a fi la curent cu mersul lumii. Iată: recentul „The Martian” e un exemplu excelent în acest sens. E păcat că majoritatea comediilor actuale abia ajung până pe palierul ăsta, de film decent; ar fi frumos ca un film „de odihnă” să nu fie totuşi jenant. Vorba aia: mainstream-mainstream, dar să aibă totuşi un oarecare standard, să nu fie enervant de prost.
  2. Nivelul regular, de croazieră. Sunt fie filmele tip Hollywood cu oareşce pretenţii, mă gândesc de exemplu la „Birdman” (deşi ăla este deja mult peste medie), sau „The Artist„, sau vreun clasic – fie filmele din circuitul festivalurilor, care s-au remarcat fără să fie musai nişte capodopere marcante; mă gândesc random la piese gen „Exils” sau „Taxi Tehran„.
  3. În fine, nivelul de top, care e şi cel mai alunecos. Da, e la îndemână să iei lista câştigătorilor de la Cannes/ Berlinale/ Oscar şi să te aştepţi să vezi numai capodopere, dar nu e mereu aşa. De multe ori au câştigat prin forţa conjuncturii, şi, deşi sunt filme de nota zece, nu sunt capodopere care să facă istorie sau măcar să marcheze cumva spectatorii. Vezi exact „The Artist” sau „Taxi Tehran”🙂
    În schimb sunt alte filme, de care n-a auzit nici dracu, cu care nu ştii la ce să te aştepţi – în care însă de la primele secvenţe îţi dai seama că joacă în altă ligă. Fără vreo ordine a preferinţelor mă gândesc la „Traffic Department” (Polonia, 2013), „The Tribe” (Ucraina, 2014), sau poftim: „Holy Motors” (Franţa, 2012). Deşi printre câştigătorii de premii se găsesc totuşi cu cea mai mare probabilitate perlele din categoria „The Act of Killing„, „Leviathan” sau „Dogtooth„.

Şi?

Şi nimica. Vroiam numai să am un sistem de referinţă pentru când oi mai vrea vreodată să zic ceva despre vreun film, să pot să spun că e din categoria „2 (regular)” de exemplu, fără să trebuiască să dezvolt prea mult.

Mă pornesc la „The Revenant„: mă aşteptam iniţial la ceva din categoria 3 dar la câtă reclamă i se face din toate părţile încep să fiu curioasă dacă nu cumva va fi un regular. Asta neînsemnând în nici un fel că n-o fi bun; că de-aia mă şi duc la cinematograf să-l văd, am convingerea că o să mă strângă în stomac cu ceva.
Fusei la „Star Wars” imediat după premieră: m-am distrat evident şi am aprobat filmul, dar asta nu înseamnă că nu este, totuşi, un good ol’ „categoria 1” în catastiful meu personal.
Văzui şi „The Lobster” după multe amânări, primul film din 2016: yeap, domnul Lanthimos nu mi-a înşelat aşteptările. Dacă ar fi fost primul meu contact cu domnia sa probabil că m-ar fi marcat mai profund, dar totuşi este indiscutabil un categoria 3 (top).
Ultimul film din 2015 a fost „The Big Short„: un categoria 1 cu pretenţii de categoria 2. Nu-i rău, dar Pământul se va învârti încă multă vreme după ce omenirea va fi uitat de el.

Şi tot aşa. S-a înţeles ideea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s