În primul rând: mulţani 2016, să vă fie noul an mai bun ca cel dinainte – şi, cum a zis John Oliver, fie ca problemele voastre să devină ale altcuiva!🙂

Foarfeca s-a distrat de minune în concediu, a făcut febră musculară de la dansatul de Revelion, ceea ce vă doreşte şi domniilor voastre. O treabă bună cu tot concediul ăsta de Sărbători a fost întoarcerea acasă încă de pe 1 ianuarie: e un sentiment minunat că am început anul „de dimineaţă devreme”. Odihna şi recuperarea se pot face direct acasă, şi în felul ăsta startul în noul an (ăla real, din 4 ianuarie) ne prinde în formă şi cu chef de treabă. Ceea ce nu poate fi decât minunat.

Dar Parisul.

Hm.

10 zile dau foarte multe de povestit, aşa că propun următoarea structură: subînţelegem şi trecem sub tăcere faptul că am bifat cam toate obiectivele turistice, şi nu cred că aş mai putea spune ceva ce nu s-a mai spus despre Luvru, Sacre Coeur, Turnul Eiffel & co. În schimb aş prefera să notez pentru posteritate nişte detalii care m-au impresionat.

IMG_20151224_151733949

 

  • Prima impresie, încă dinainte de a ajunge la faţa locului, când mă uitam după legăturile de metrou: wow!, e chiar ieftin! 1,80 Euro pentru o călătorie este un chilipir prin comparaţie cu Berlinul (2,70), nu mai spun de Hamburg (3,20).
  • A doua impresie, tot încă dinainte de a ajunge: când am răsfoit muzeele am constatat foarte surprinsă că biletele sunt super rezonabile. Comparaţia cu alte capitale cu pretenţii este inevitabilă, şi dă o singură concluzie: socialismul e o treabă bună.
  • Şi, ca să rămân pe subiectul banilor: la prima tură prin oraş m-am uitat la meniurile restaurantelor şi barurilor, iar prejudecata cu care m-au echipat alţii dinainte, cum că Parisul e scump, s-a clătinat. După Hamburg, dar mai ales după Antwerpen… Parisul este, fără discuţii, extrem de rezonabil.
  • Cu o steluţă totuşi: chiriile sunt ridicol de mari.
  • Revenind însă la socialism şi la mentalitatea de a face chestii „pentru popor”: transportul public este continuu şi gratuit vreme de vreo 19 ore, astfel încât să încadreze confortabil noaptea de Revelion. Iaca o chestie domnoasă: au identificat o situaţie în care gândul la bani e de prost gust, ideea principală fiind cu totul alta, aceea de a încuraja lumea să se distreze fără grija volanului de dimineaţă.
  • O treabă pe care mă felicit că am făcut-o: am mers la concertul de noapte de la Notre Dame, din noaptea de Ajun. „Felicit” pentru că am mers fără să ştiu la ce să mă aştept, şi abia la faţa locului mi-am dat seama peste ce mină de aur am dat. În primul rând n-a fost coadă la intrare (văzând cozile de vizitatori în zilele următoare mi-a fost clar că nu aş fi văzut niciodată Notre Dame altfel, pentru că pur şi simplu nu suport cozile la care turiştii stau ca oile, câte 3-4-5 ore). În al doilea rând, am fost într-o ambianţă plăcută, călduţ, muzică bună, cu posibilitatea de a mă uita pe îndelete pe toţi pereţii. Şi, MAI ALES, am fost pentru prima oară într-o biserică dintr-asta veche în care chiar se îndeplinea funcţia ei de biserică: era plin, era luminat, se cânta, se întâmpla ceva. Acustica bună, atmosfera plăcută – ce să mai?, cea mai bună idee.

IMG_20151224_213855540

  • Şi mai e o treabă pentru care o să mă felicit până la adânci bătrâneţi, şi anume faptul că am citit niţel Internetul înainte de a mă porni la Luvru, şi în felul ăsta nu am stat la coadă nici la Luvru. De la ajungerea în faţa primului filtru de securitate şi până la păşirea în prima galerie a durat mai puţin de 10 minute (cu tot cu garderobă şi cu mersul la baie). Deci, se poate.
  • Una din cele mai deosebite chestii care mi-au rămas în cap din Paris a fost deplasarea la un târg de antichităţi. Nu atât târgul, cât deplasarea în sine. Nu ştiu dacă printre cititori sunt şi care să cunoască Bucureştiul din anii 2004-2005, când piaţa Obor încă era un bâlci de noroi şi de tarabe -şi în general o zonă dubioasă chiar şi pe timp de zi. Ei bine, Parisul fiind mare, toate chestiile sunt în general mai mari – inclusiv zonele dubioase. Iar într-o zonă dubioasă mare încap mai mulţi indivizi dubioşi decât într-una mică, şi asta o face, logic, mult mai dubioasă. Târgul de antichităţi e o zonă liniştită, împrejmuită, ca o insulă, o simfonie cu floricele, ruptă de ceea ce se întâmplă în jurul ei. „În jurul ei” fiind un bazar imens cu chinezării, un furnicar de contrabandişti (ţigări sârbeşti la juma’ de preţ), alba-neagra pe la colţuri, indivizi pe marginea trotuarului care, unul lângă altul, îţi dezvăluie din poalele hainei un iPhone sau un Samsung Galaxy furat, bălţi, tarabe, ţipete – şi, în general, un vacarm în care e bine să-ţi ţii poşeta aproape.

IMG_20151227_145701051

  • Şi care te trezeşte la realitatea că Parisul nu e o cutie cu praline şi fundiţe, e un oraş viu, cu oameni adevăraţi – şi, din păcate, şi cu sărăcie brutală. Foarte mulţi oameni fără adăpost, chiar şi în cartierele „bune” sunt colţuri colonizate de-a binelea de corturi şi saltele.
  • Am trecut şi prin alte cartiere, altele decât cele „bune”, şi acolo am tranşat şi cea de-a doua prejudecată cu care m-au echipat alţii dinainte, despre Paris: că ar fi murdar. Dap, poate fi murdar. Dar cumva, coincidenţa naibii, fix cartierele sărace sunt cele mai murdare, de parcă ar fi părăsiţi cu totul de autorităţi. Cine vine însă doar pentru câteva zile în Paris, stă undeva central şi se grăbeşte să bifeze chestiile turistice de pe hartă – ei bine, o să rămână, pe bună dreptate, cu ideea că Parisul e curat oglindă.
  • Skateboard-urile, rolele, şi, mai nou, hoverboard-urile sunt extrem de populare.
  • Luminile semafoarelor sunt pur orientative, parizienii nu par impresionaţi de asemenea detalii, nici chiar când se apropie ditamai autobuzul care are verde.
  • Pentru cine se întreabă: da, mişună peste tot armata şi poliţia. Nu foarte ostentativ, dar cu cât te gândeşti mai mult, cu atât e mai scary faptul că printre oamenii din parc se plimbă sixpack-uri de soldaţi echipaţi până în dinţi, faptul că puştile din mâinile lor sunt puşti adevărate, şi faptul că ei se preumblă cu degetul pe trăgaci. Nu aşa ar trebui să arate lumea în care trăim.
  • Dar nu sunt decât în aglomerările mari de turişti, iar în rest viaţa pare să curgă normal.
  • Dinamica restaurantelor, a bistro-urilor şi a braseriilor mi-a rămas cam neclară, mulţi închid bucătăriile de pe la 17:00, cumva cel mai sigur e să mănânci de prânz la restaurant/ bistro/ unde ai chef; că dup-aia seara nu mai e aşa sigur că mai găseşti de mâncare în locurile care ţi-au plăcut.
  • Da-n rest o treabă e sfântă: primeşti apă din partea casei în pahare frumoase chiar şi în cea mai unsuroasă dugheană cu mâncare chinezească.

2015-12-31 14.04.40

Sigur, mai sunt multe de povestit, dar astea ar cam fi detaliile care să complementeze stereotipul dulceag pe care îl ştie toată lumea despre Paris (şi care e justificat fără discuţii). Pe scurt: renumele nu e degeaba, istoria e impresionantă, iar prezentul e palpitant. Cu mare plăcere şi altă dată!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s