Oprescu, Dragnea, Ponta – în fix această ordine.

Oprescu: pentru că na, a ajuns și la el lungul braț al DNA (duminică dimineață, când am făcut ochi și am citit titul pe Facebook, credeam că e ceva de la Times New Roman) iar cu ocazia asta omul o arde gen Bob din Twin Peaks. Adică un primar cu popularitate, care cică face și drege, îi face idioți pe subalternii care iau mită, primește decorații regale pentru achievements, și în general se dă cinstit și independent – iar pe de altă parte e un ”Barosanu” care nu acceptă întârzieri de plată, care e în centrul unei rețele întregi… mă rog, toată lumea a citit știrile.
Nu mă surprinde faptul că a fost prins cu mâța-n sac (dooh!, evident!), nici nu mă surprinde faptul că-și construise o identitate credibilă și curată – dar mă fascinează ceva ce nu pot defini foarte clar, un ceva patogen care stă în spatele discrepanței ăsteia uriașe dintre credibilitate și lăcomie. Se tot pune întrebarea ”de ce nu s-a oprit când vedea că se strânge lațul?”, iar explicațiile se învârt printre ”lăcomie”, ”nu se putea opri pentru că nu era singur în rețea”, ”se credea invincibil”. Oricare ar fi adevărul, e sinistru: educația de medic și prof. univ. îl absolvă de un spirit de găinar, de șmechereală balcanică sau de nevoia de bani, ce mai rămâne nu poate fi decât sinistru. În fine, am zis: Bob all the way. De-aia fascinant.
(*) Faptul că i-au sărit toți în apărare acuma când a fost arestat justifică niște bănuieli așa de grave, încât… e și mai fascinant🙂

Dragnea: pentru că, pentru a-mi argumenta fascinația cu Ponta, am nevoie să-l comentez pe Dragnea. Și tot cu discrepanțe are de-a face.
În primă fază îi vezi profilul omului, auzi că e ”baron de Teleorman” și deja ți-e clar cam ce fel de experiențe are la activ, la ce se pricepe și cam de unde își trage puterea și averea. În percepția mea subiectivă un ”baron local” are profilul unui primar rus, un tip care în timpul zilei învârte toți banii de pe raza lui de acțiune iar pe timp de noapte are în sprijin toți borfașii județului care la nevoie bumbăcesc pe oricine îi stă în drum ”baronului”. Iar cu cât e mai ”de Teleorman” baronul, cu atât e mai aproape de profilul descris (nu că un baron de Cluj ar fi esențial diferit).
În a doua fază îl vezi pe Dragnea, și e o surpriză: nu curge aurul pe el, nu i se revarsă burțile, n-are rânjetul de bo$$ cu BMW, nici măcar nu știe să-și aleagă un costum ca lumea (nu mai vorbim de geaca aia a lui ponosită de iarnă, sau șăpcălia cu care se prezintă în lume). După ce constați discrepanța – ok, te-ai lămurit, deci e un dintr-ăla pentru care puterea e mai importantă decât banii, și fix de-asta a ajuns unde-a ajuns. Un politician pentru care banii nu sunt un punct slab este un politician cu potențial în fauna română, mai ales dacă e și ”baron”. În fine: văzându-l cu ce aroganță vorbește atunci când dă vreun interviu devine clar: un baronete deștept care a ajuns la București și nu e interesat să fie el în vârful piramidei (gen, președintele țării), ci e interesat să fie el omul tuturor deciziilor. Să nu bâzâie o muscă în țară fără permisiunea lui. Bun, figured out.
Dar după ce l-ai văzut și-l asculți… nedumerirea dă în dezorientare: a preluat de curând metoda de discurs a lui Ponta, și  și-a interiorizat-o excelent. Vorbește la obiect, structurat, calm cu toată lumea, totul este ”pentru țară” și ”pentru consens” – fără să fie în vreun fel demagog sau politicianist. Adică bun, îți dai seama (cunoscându-l) că n-are abolut nici o treabă cu interesul național – dar așa, luat ca atare, discursul lui e coerent, argumentat până inclusiv la părțile cu interesul național. Nu e rudimentar, ai zice că e chiar competent.
Și de aici discrepanța: pentru ca Dragnea să se prindă că distanțarea de stilul Vanghelie este singurul viitor al partidului, faptul că și-a preschimbat discursul în halul ăsta… este ca și cum și-ar nega propria natură. Iar fascinația e pe undeva vecină cu o admirație cinică, pentru că e clar că o face în mod conștient, și s-a prins super repede cum să-și ambaleze interesele personale în acest nou discurs cu argumente obiective. Păcat de atâta inteligență tactică, fără o strategie.

Și în fine Ponta.
Of, Ponta. Țața Ponta. De fapt tocmai de aici și discrepanța care mă fascinează la el: când vorbește despre Guvern și planuri și realizări și proceduri, sună mega competent. Explică structurat, cu calm, concret, sună onest și realist, se ferește activ de demagogie… aproape că nu-ți vine să crezi ce noroc pe România să aibă în sfârșit așa un premier (asta poate mai ales datorită lipsei de competenți în politica românească). Abia atunci când îi stă în față un jurnalist super-competent și foarte experimentat, care știe ce întrebări să pună – abia atunci ies la iveală găurile pe care încearcă să le acopere, abia atunci se vede că spune doar jumătatea favorabilă de adevăr, abia atunci i se întregește imaginea și redevine un politician român normal.
Dar un politician român tip ”răul cel mai mic”. Unul care ”măcar face ceva” – și, deloc puțin lucru, un tip care știe cum să abordeze Uniunea Europeană.
Iar apoi redevine țață. Când ți-e lumea mai dragă, când e el mai stresat – sau, dimpotrivă, când lasă garda jos – atunci scoate atacurile murdare, rățoielile din vârful buzelor, pune mâna-n șold. Sunt chestii care justifică niște întrebări: oare cum se lucrează cu omul ăsta în spatele ușilor închise? Cum e el de fapt? Că realist vorbind… fără răutăți și manipulări nu ar fi ajuns și nu ar fi rămas unde-a rămas cu succes până acuma. Nu de alta, dar a avut de-a face cu alde Dragnea. Dar care din cele două fețe e fața lui originală?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s