Cu toate că până acum am văzut deja o bucată destul de reprezentativă din Europa, cumva s-a întâmplat să-mi scape fix cele trei ţări super importante: Franţa, Anglia şi Italia.
Ei bine, am rupt blestemul şi au mai rămas doar două. Nu de alta, dar nu poţi înţelege Europa dacă nu-i vezi toate colţurile, iar în Franţa, Anglia şi Italia stau rădăcinile istorice.

Dar, să trec la subiect.
N-o să povestesc despre obiectivele turistice, pentru că mi se pare superfluu: se subînţelege că în Veneţia am văzut Piaţa San Marco, iar în Roma Colosseumul. Şi evident că mi-au plăcut, normal că sunt impresionante – dar le-au cântat alţii înaintea mea, mult mai bine decât aş putea eu.

Pe retină mi-au rămas străduţele libere din Veneţia. Că chinejii stau cu selfie-stick-urile lor în Piaţa San Marco, nu se mişcă 100m mai la vale – aşa că una peste alta… Veneţia e până la urmă liniştită şi cuminte, plăcută de luat fără ţintă la picior, de fapt „pretty” mi se pare cel mai bun cuvânt. ŞI!, surpriză plăcută, nu se practică preţuri nesimţite nici măcar în buricul centrului la restaurante/ suveniruri.
Pe papilele gustative mi-a rămas, ăăă…😀, Aperol Spritz. Dacă aş avea la dispoziţie un acoperiş cu terasă însorită, pe care să am internet şi Aperol Spritz nelimitat… probabil că ăla ar fi paradisul şi nu aş mai pleca de-acolo.
Steluţă cu Veneţia: cazarea am aranjat-o pe continent, pentru că la cazare se practică totuşi suprapreţ în Veneţia, un joc în care nu-mi place să fiu constrânsă. Mai bine pe continent, la jumătate de preţ, în 15min cu autobuzul pe insulă. Frumos e că partea continentală ţine administrativ cumva de Veneţia, dar în sine Mestre e ca un orăşel de provincie, cocheţel şi înduioşător în centru, foarte asemănător cu Bucureştiul în rest – unde am mâncat o pizza gustoasă, am privit un meci de fotbal (finala cupei naţionale), şi am văzut la firul ierbii cum trăiesc oamenii normali în Italia.

IMG_0666
Modul de aprovizionare al prăvăliilor: transportatorii sunt aşa de siguri pe ei înşişi încât nici măcar nu au legat cutiile alea cumva, în caz de un val mai puternic

Tot un oraş de oameni normali este şi Ferrara, deşi este şi el patrimoniu UNESCO (şi te-ai gândi că e plin de turişti). Are turişti, dar nu puhoaie, aşa că e plăcut pentru o zi de popas între Veneţia şi Roma. Are o cetate simpatică, bere artizanală, şi… mult dovleac. Da’ mult, în toate mâncărurile, inclusiv flori de dovleac pe pizza. Din fericire au şi ei Aperol spritz🙂

IMG_0737
Linişte, cald şi frumos. Şi mult dovleac

Interludiu între Ferrara şi Roma: pe drum cu trenul am trecut prin Toscana. Toată lumea a auzit de Toscana şi că ar fi grozavă şi etc. Ei bine, este. Şi peisajele sunt impresionante, şi conacele sau sătucele izolate între vii… chiar e lesne de imaginat o vacanţă în regiunea asta.

Şi în fine, Roma.
Unde mi s-au terminat destul de curând cuvintele de admiraţie, pentru că este în primă fază copleşitor. Oriunde te uiţi, ceva măreţ – la prima confruntare îţi vine să fugi (mai ales că e şi aglomerat, o grămadă de turişti dar mai ales plin de italieni în Roma🙂 ). După care m-am gândit la „La grande bellezza” şi cred că abia acum am înţeles filmul. Despre arta şi ştiinţa de a trăi cu nonşalanţă în asemenea împrejurimi.

Ce să zic? Terasa aia cu soare şi Aperol, de care ziceam mai sus? În Roma aş vrea să fie!
Mi-au rămas pe retină (dar şi în viscere, că mi-au făcut pielea de găină) Forumul Roman cu grădinile şi terasele lui, apoi liturghia de Rusalii oficiată de Papă în Piaţa Sf. Petru, apoi momentul ireal din faţa Pantheonului, unde experienţa vizuală impresionantă s-a întâmplat pe un fundal audio de Pink Floyd (muzicantul din colţ era competent în rock clasic).
Pe papilele gustative mi-a mai rămas buruiana care în România nu ştiu dacă are un nume propriu, italienii îi zic carciofi iar englejii artichoke. O buruiană foarte versatilă, iar italienii ştiu să o prepare în multe feluri.

Dar apropo de preparare şi mâncare: subscriu la comentariile oamenilor raţionali care au fost înaintea mea în Italia şi şi-au formulat impresia că da, specialităţile sunt gustoase – dar sunt gustoase pentru că se folosesc ingrediente de foarte bună calitate, nu pentru că ar fi mega-rafinate. Cu alte cuvinte: da, bucătăria italiană e de băgat în seamă, dar nu ajunge nici la genunchiul celei arabe, de exemplu, nemaivorbind de cea coreeană sau indiană (intenţionat evit orice comparaţie cu Spania, inclusiv culinară, pentru că nu aş fi credibilă😀 ).
Am mai zis eu însă pe-aici că italienii sunt buni la marketing, şi mi s-a confirmat.
Şi, că tot vorbim de marketing: dărăpănăturile pe care le-am văzut prin gări, pe la margini de oraş, lângă autostrăzi sau aiurea? Alea, când apar prin România, le pozează nemţii şi se cheamă că „uite lumea a treia” – dar când sunt în Italia şi le bate pitoresc soarele mediteranean, se cheamă că sunt parte din şarmul de „la dolce vita”. Asta cu toate că Italia e ditamai Italia (nu mi-e clar de ce, dar este inclusiv în G8), şi nu are nici o scuză.
Aş mai avea de comentat despre modul în care îşi organizează transportul (autobuz/ tren/ avioane) şi am o suspiciune că viaţa de noapte a romanilor nu mi s-ar potrivi – dar… în fine: cred că pentru postarea asta este deja suficient, mai ţin şi pentru mine câte ceva😀 Per ansamblu însă data viitoare în Italia aş începe cu Roma şi aş continua spre sud, să văd şi cum e viaţa mai adânc în ţara asta.

Loc de viaţă liniştită, şi istorie după fiecare colţ
Loc de viaţă frumoasă, şi istorie după fiecare colţ

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s