Dinspre partea stângă din spatele poliţiştilor tot apăreau însă grupuleţe de neonazişti* (imediat îi comentez separat), aşa că am întins gâtul peste cordonul de poliţişti să văd şi eu de unde se tot scurg grupurile îmbrăcate în negru. Acolo văzui la vreo 200m doar un jet imens de apă, presupun că era un furtun din ăla care dispersează protestatarii – deci-ăăă… goglîlţ #2. Planul meu cu vizita în cartierul alăturat se amână.

Când mi-am întors privirile spre partea de unde venisem, surpriză: între timp se umpluse pe nesimţite de poliţişti, iar alte detaşamente se îndreptau tot într-acolo. Ba chiar, din graba organizată cu care se deplasau ai fi zis că aleargă să preîntâmpine o chestie nasoală. Aham… Gogîlţ #3, dintr-o dată devenise o problemă să mă întorc acasă!
E bine să menţionez aicea faptul că mă aflam aproape de o bifurcaţie, şi oricare din cele două străzi m-ar fi dus acasă – problema era că acuma ambele erau pline de poliţie, nici una nu părea prea îmbietoare. Aşa că m-am gândit eu isteaţă să aştept niţel până se repoziţionează toţi poliţaii, şi când văd că s-a eliberat una dintre cele două străzi, pe acolo o iau.

Zis şi făcut, m-am retras către alte grupuri de gură-cască şi am aşteptat să mi se elibereze o stradă – iar cu ocazia asta am văzut o chestie interesantă.
La un moment dat un grup de neonazişti s-au furişat şi au dat la o parte nişte garduri de protecţie care blocau accesul pe o alee. Comandantul detaşamentului care stătea plantat în mijlocul bifurcaţiei a intrat în acţiune şi a urlat „Stângaaa! Ataaac!” – şi evident toţi cei din detaşament au început să alerge după puştanii cu gardurile. M-am lipit de un zid ca să nu mă dărâme cu pasul lor alergător, şi în tot acest timp mă tot gândeam ce absurditate mi-e dat să văd:
În primul rând puştanii ăia cu hanorac negru nu aveau ABSOLUT nici un motiv să dea jos gardurile alea; ar fi ajuns fix în acelaşi punct geografic dacă ar fi aşteptat la un semafor să traverseze strada, iar apoi ar fi luat-o civilizat pe trotuar la dreapta. Cu atât mai mult cu cât alte grupuri de neonazişti au făcut acelaşi lucru înaintea lor, iar poliţiştii nu le-au spus nimic. Pe de altă parte acel comandant… întâmplarea face că îl remarcasem cu câteva minute înainte de „Ataaac!” pentru că afişa o atitudine de manelar solid care trage de fiare, şi pe moment părea pompat cu testosteron, abia aşteptând să se descarce. Deci nici pomeneală de vreo forţă benignă a instituţiei din slujba cetăţeanului, nu justiţie, nu siguranţă protectoare.
Nu ştiu cum s-a încheiat fugăreala respectivă, dar mi-a fost clar că, dacă într-adevăr aşa stau lucrurile şi ambele părţi nu sunt decât nişte gloate de dihănii cu acelaşi chef de bătaie şi doar cu costumaţii diferite… păi n-are cum să se sfârşească prea bine.

În fine, cu ocazia asta s-a mai eliberat una dintre cele două străzi şi, cum cetăţenii din jurul meu o luau nonşalat în treaba lor pe-acolo, păi m-am încumetat şi eu. Atunci m-a pălit şi realizarea a doua, mi-am dat seama că liniştea pe care o resimţisem la venire era totuşi suspectă: lipseau atât maşinile parcate altminteri pe marginea străzii, precum şi traficul. Aşa că, pe strada eliberată de poliţişti şi din nou liniştită, am purces spre casă. Ba chiar, crezând că am încheiat socotelile cu evenimentele, mi-am permis să mă opresc şi să îmi iau o îngheţată de la o cofetărie din drum.
Mi s-a părut fantastic cât de liniştiţi stăteau muşterii acelei cofetării cu geamuri mari şi muzică retro – muşterii de toate vârstele chiar! – în vreme ce sub ochii lor se jucau raţele şi vânătorii între neonazişti şi poliţişti. O fi şi plictiseala experienţei, deh!

Punctul culminant

În fine, mi-am luat îngheţata şi am continuat spre casă. Când gata-gata să ies din zona zero, am început să aud nişte scandări din ce în ce mai clare în spatele meu. Fiind deja aproape în siguranţă mi-am permis să mă opresc să văd ce anume se întâmpla.
Ei bine, cred că ceea ce se întâmpla în spatele meu se întâmpla în mijlocul unui cerc de 100 de poliţişti în grosime, pentru că de văzut nu am văzut decât un foc de averizare (din ăla ca o artifică roşie de Revelion), iar la scurt timp după aceea tot trotuarul pe care mă aflam eu, nişte alţi gură-cască şi o grămadă de clienţi de pe terase – ei bine, tot trotuarul a fost măturat de poliţie alergând. Adică poliţiştii alergau în formaţie pe toată lăţimea stăzii şi a trotuarelor, ocupând tot spaţiul disponibil, iar nouă civililor nu ne-a rămas decât să ţâşnim din calea lor şi  să ne lipim de un perete. O cafea mi-a aterizat pe blugi în agitaţia acelui moment, iar la scurt timp după aceea am văzut prima sticlă de bere zburând îndelung prin aer şi căzând random pe pavaj.
Semnul că se sună de ieşire şi că-mi pot încheia excursia jurnalistică – o vizită la spital nu s-a aflat din păcate pe agenda acestui weekend.

Deznodământ

Nu mi-a rămas decât să ochesc un moment prielnic să o şterg de la faţa locului unde se îngroşa gluma, şi aşteptând acel moment am văzut ceva cu adevărat remarcabil. Ceea ce cu 30 de secunde înainte fusese un tablou burghez cu lume pe terase – acum era strâns şi împachetat de către chelnerii acelor terase, cu o repeziciune şi o organizare de am rămas cu gura căscată. Până am ales eu un moment să mă evapor, mesele, scaunele şi berile se evaporaseră înaintea mea, de parcă nici n-ar fi fost.

Epilog (şi *comentariul despre neonazişti)

În primul rând, rândul superficial şi fără a intra în detalii ideologice, cu neonaziştii germani am o problemă… de ordin estetic. Ca grup arată, pur şi simplu, urât. Nici prin aspect fizic, nici prin gesturi nu dau dovadă de vreo sofisticare socială de Homo Sapiens, ca să nu mai pomenim de vreun nivel de educaţie cât de cât.
Să luăm gestul descris mai sus, de provocare absolut gratuită a poliţiştilor: cam cât de plină şi de împlinită trebuie să-ţi fie viaţa aşa încât să cauţi satisfacţie în chestii de-astea? Ca la ţară: nu este nimic de făcut, aşa că viaţa se hrăneşte din vechi rivalităţi degeaba, confruntări căutate anumit – Vasile s-a dus la cârciumă ştiind că o să-l găsească pe Ion deja abţiguit acolo, s-a aşezat ostentativ la masă cu doi vecini tocmiţi dinainte şi a început să arunce înjurături spre Ion până acestuia i s-a urcat sângele la cap şi a sărit la bătaie. Cam ăsta-i nivelul – şi e cu atât mai ruşinos că nişte oameni cu atâtea posibilităţi la picioare (oraş mare, ţară civilizată) duc o viaţă de mujici.
** Nu zic nimic de extremiştii de stânga din lipsă de spaţiu, dar nici ăia nu-s cine ştie ce digerabili.

Iar capac peste toate vine o chestie cât se poate de practică: factura. Din cauza unor animale ca astea în fiecare an se cheltuiesc sume enorme pe siguranţă (poliţie, elicoptere, etc) şi pe pagube/ curăţenie. Fără nici un scop coerent şi fără nici o finalitate.

Concluzie? dacă aşa stau lucrurile pe meleagurile astea, păi nu are nici un farmec! Ori se pun autorităţile pe treabă şi pun la cale un festival, ceva cât de cât distractiv care să dirijeze atenţia înspre alte priorităţi, ori… 1 mai în Hamburg chiar nu are nici un rost.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s