Semana Santa

Am menţionat că aş scrie despre un obicei dubios pe care-l au spaniolii, şi încerc să mă ţin de cuvânt până nu se răceşte subiectul.

Nu ştiu dacă domniile voastre cunoaşteţi, dar Săptămâna Mare (aia dintre Florii şi Paşte), La Semana Santa, este o întreagă operaţiune pe meleagurile iberice. Operaţiune marcată în principal de procesiuni prin toate oraşele, satele şi cătunele (de fapt: parohiile), procesiuni care arată aşa:

Photo 28-03-15 21 02 19 Photo 28-03-15 21 16 07

Amu… poate încă nu am formulat explicit pe Foarfeca: îmi place Spania extraordinar de mult, admir cultura şi istoria, mă impresionează peisajele şi bucătăria, dacă ar fi să aleg un singur vin pe lume acela ar fi din categoria Tempranillo, îmi plac oamenii şi limba lor, mai ales mimica şi gestica, ăăă… ce să mai spun? Nu e un entuziasm de fan înfierbântat, e o concluzie raţională bazată pe cunoaştere: îmi place Spania şi gata.

Da’ partea asta în care o ard Ku-Klux-Klan… ei, cu partea asta nu pot cădea la pace. Încă de când am văzut prima oară poze cu procesiunile astea (şi s-a întâmplat să văd varietatea hard-core, care cică se practică prin străfundurile sudice, şi care poate implica şi autoflagelare) am rămas stupefiată şi nelămurită: cum, în secolul al 21-lea, se mai poate face aşa ceva?

Ei bine, atunci când pe străzile din Bilbao m-am nimerit absolut din întâmplare în faţa unui asemenea eveniment… ei bine, pe de o parte nu mi-a venit să cred ce noroc m-a pălit, pe de altă parte mi s-a strâns stomacul. Am intrat însă rapid în modul „jurnalist” şi m-am băgat peste tot să fac poze, să (mă) documentez, ba chiar am fost încă într-atât de masochistă încât am asistat la absolut tot de la un capăt la altul. Pe principiul că nu se ştie când oi mai vedea aşa un spectacol – şi dacă de data asta nu-l văd de la un capăt la altul cine ştie ce detaliu ultra-esenţial îmi scapă şi rămân cu treaba doar pe jumătate făcută. „Masochistă” însă pentru că mi-a stat pielea de găină şi stomacul strâns pe tot parcursul operaţiunii.

Îm, da: tradiţia vine din Evul Mediu (neaşteptat, nu?) din ritualurile de penitenţă, când cei spovediţi trebuiau să facă „plimbări” desculţe prin jurul bisericii până spuneau de 1000 de ori Tatăl Nostru (sau ce li se dădea de spus), purtând tichia de penitent (aia ascuţită) – dar cumva pe plaiurile iberice s-a obţinut aprobarea de a umbla cu faţa acoperită pentru ca cei cu ruşinea totuşi să-şi ascundă identitatea. Complex şi adânc sunt înfipte mecanismele religioase în conştiinţele oamenilor (adevăru-i că au avut timp berechet să se rafineze peste două milenii) – dar mie tot mi se face pielea de găină.

Epilog: Când am terminat de văzut procesiunea şi m-am bucurat că gata, pot s-o iau la pas vioi înspre casă, am constatat că toată operaţiunea se încheia cu o ceremonie într-o biserică/ catedrală importantă. Cum modul „jurnalist” nu mă părăsise încă, am asistat şi la o bucată de ceremonie – până a devenit convenţională şi nespecială, moment în care m-am lămurit şi am plecat.
Epilogul epilogului: A doua zi dimineaţa-târziu bântuiam pe străzile centrale cu scopul de a pierde vremea la soare până-mi vine autobuzul spre aeroport. Peisajul… ca o duminică dimineaţă în Spania: linişte, soare, totul închis de n-aveam unde să-mi iau o cafea, ici şi colo câte un trecător. M-am băgat pe o străduţă umbroasă şi, înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, de nicăieri a apărut iarăşi un pâlc de penitenţi din ăştia cu tot cu muzică. M-am simţit ca într-o busculadă – plus că, mental, deja îmi încheiasem socotelile cu operaţiunea asta aşa că nu eram pregătită să-i înfrunt din nou. Din fericire era însă doar un pâlc şi păreau ceva mai veseli, purtând de data asta în loc de lumânări nişte frunze de palmier – Duminica Floriilor, carevasăzică. Numa’ bine ce m-am dat din drumul lor şi dădeam să mă-ntorc în siguranţa staţiei de autobuz, când, de la o distanţă de două-trei intersecţii am zărit alt grup trecând ca o fantomă în aceeaşi direcţie ca primul – probabil că se reuneau în vreo piaţă de unde ar fi pornit o nouă procesiune. Te pomeneşti că sunt într-un labirint şi, oriunde m-aş întoarce, or să mă bântuie ăştia!
Epilog la epiloage: Nu mai povestesc cum era până la urmă nici să nu mai ajung la aeroport, pentru că fix prin dreptul staţiei de pornire (ultracentrală de altfel) s-a dovedit că era planificat un maraton local. Partea asta va rămâne nedocumentată, finalul a fost însă evident fericit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s