Mă uit la ce scriam anul trecut pe vremea asta despre premiabilii lui 2014 şi mă minunez cât de demult mi se pare toată tărăşenia. Nişte vechituri ieşite din uz, dintr-o altă epocă. Cu toate astea anul trecut păream mult mai entuziasmată de pachet, cred că per total era o selecţie ceva mai bună. Sau poate încep eu să-mi pierd răbdarea cu clişeele.

Mă uit la ce ziceam despre 12 Years a Slave: „Ohh, ce ne-am face dacă n-am avea un film tipic-tipic americănesc în listă? Istoria patriei – check, tenebra morală a sclaviei – check, epic – check, lacrimogen – check, făcut după o poveste reală – check! Le are pe toate, ce să mai? Previzibil nu numai prin faptul că-i știm dinainte deznodământul (povestea reală, na) – dar și prin aplicarea ca la manual a momentelor și a tehnicilor de stoarcere a unor lacrimi”. E izbitor cum se potriveşte şi anul ăsta mănuşa: Selma! Prin urmare, din aceleaşi motive, un 60% şanse de câştig (aş fi dat tot 80%, dar pe motiv de uzură mă gândesc că poate juriul va considera că mai trebuie schimbată placa. Plus că, dpdv calitativ, filmul nu e o lumină).

Porţia de acţiune patriotică şi corespondentul lui Captain Phillips în 2015 este evident American Sniper – cu diferenţa că la Captain Phillips chiar m-am simţit entertained, în vreme ce la American Sniper m-am tot întrebat ce naiba s-a inflamat lumea de la atâta lucru? Că vezi-doamne o fi film de propagandă care şi-ar fi propus să spele imaginea milităriei americane de prin Orientul Mijlociu. Ba, s-avem pardon: în film e vorba despre un om, nimic mai mult, iar întâmplarea face ca omul să fi fost soldat. Nimeni nu susţine că omul respectiv a făcut ceva bun la viaţa lui, ba chiar regizorul lasă să  se vadă goală şi hâdă puterea de pervertire a unui sistem tâmpit. În rest? Sceneta cu copilul mi-a tăiat macaroana aşa că, cu toate că are şi momente bune, un 30% cu indulgenţă.

Elementul indie şi corespondentul lui HER este anul acesta Birdman. Încerc să-mi reprim şi aprecierea pentru Edward Norton şi pentru New York, dar cu toate astea zic că iaca în sfârşit ceva remarcabil. Nu cred că va rămâne în istorie ca un clasic, nu m-a cutremurat şi nici nu m-a pus pe gânduri, nici măcar nu mi-a stimulat întrebări existenţiale – dar e în orice caz un film bine făcut, bine jucat, pe o temă proaspătă şi ne-uzată, o plăcere de a-l privi. Mi-e greu să povestesc exact despre ce este, în esenţă, filmul – dar îi dau un 80% generos pentru că, după cum se va vedea, chiar nu prea este de unde alege.

Noutatea ediţiei Oscarurilor din 2015 este că în pachet se găsesc două filme identice: The Imitation Game şi The Theory of Everything. Identice unul cu altul, şi amândouă cu A Beautiful Mind. Fascinaţia pentru geniul bolnăvicios al matematicii (asta e musai, ca să fie neînţeles de-a binelea), îmbrăcat în tweed maroniu (dacă mă-ntreabă cineva, cred că toate trei filmele au folosit aceeaşi garderobă). Ă, ce să zic? Dpdv calitativ parcă totuşi „Teoria” e mai bun decât „Jocul”, dar fiind amândouă atât de convenţionale… fac o medie şi le dau amândurora 50% şanse de câştig. Deşi corect ar fi să câştige ori amândouă simultan, ori nici unul.

The Grand Budapest Hotel. O doamne. Hai că, dacă la Birdman mi-am reprimat bias-ul pozitiv, acuma ar fi corect să las deoparte prejudecata cu Wes Anderson. Regizorul are un stil, stiul lui pe care-l recunoşti de la o poştă, nimeni nu mai e ca el, are chiar şi umor, şi îşi face treaba impecabil. Oscarurile însă vor să-şi ţină trena scoţând în faţă teme de profunzime, mesaje cutremurătoare, poveşti nemaiîntâlnite – în fine, să fie ceva deosebit. Atâta timp cât cel mai sobru mesaj la Wes Anderson e o referinţă oblică la nazişti, iar în spatele decorului roz-bombon nu există măcar o poveste de back-stage, un sacrificiu personal, ceva de dat la televizor… ei bine, 0%.

Ce n-am văzut încă şi mă oftic de mor: Whiplash. Nu pot vorbi despre ceea ce nu am văzut, dar din trailer, recenzii şi din feelingu‘ personal… un 60%. Şi aici sunt mega precaută, pentru că la nivel personal are potenţialul de a mă entuziasma până la 100% – dar să nu uităm: aici vorbim de şansele de câştig, nu de valoarea în sine a filmului.

Şi… Boyhood! Să ne imaginăm: dacă filmul ăsta ar fi fost regizat mediocru, turnat convenţional într-o lună sau două, cu sprijin solid pe machiajul actorilor… n-ar fi fost decât o telenovelă insipidă. Ce concluzie tragem de aici? Că e importantă regia bună, da – dar un film bun în zilele noastre trebuie să aibă şi ceva în plus. În cazul de faţă e treaba cu cei 12 ani de filmări, ăsta e un ingredient puternic care face să se vorbească şi despre conţinutul filmului, dar mai ales (admirativ!) despre procesul facerii filmului – şi uite-aşa rezultatul acestei fericite combinaţii capătă potenţial de a deveni clasic. Plus că na: am mai zis-o şi la momentul când văzui filmul: e bun, ce să mai? Un 90% de la mine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s