Cine a avut vreodata ocazia să colaboreze (profesional, sau pe teme adiacente) cu colegi de provenienţă est-europeană, probabil că a observat cum apropierea geografică de Rusia şi apropierea istorică de URSS influenţează fundamental modul de abordare şi stilul de rezolvare al problemelor*. Parcă-i mai rigid, mai prăfuit, mai şcolăresc (în sensul de: bazat pe cele tocite anterior) – şi să te ferească Sfântu’ să ai nevoie de o părere de la ei. Nu musai o părere despre situaţia politică mondială, nu – ci ceva simplu, gen: cum te-ai gândi tu să prezentăm rezultatele proiectului?

Dacă s-au mai prezentat vreodată nişte rezultate, atunci perfect: colegul va adapta procedurile trecutului şi va avea loc o şedinţă/ adunare/ un eveniment identic, şi totul va decurge impecabil. Dacă însă nu… atunci omul va scormoni în memoria proprie să găsească ceva asemănător care să poată fi aplicat. Dacă nici acolo nu găseşte nimic… păi ăăă, problem.

* Generalizez cu plăcere şi cu uşurinţă pentru că de-atâtea ori am formulat explicaţia şi atitudinea mea în privinţa generalizării, încât mă simt confortabil ca într-un obicei deja şlefuit în timp, despre care toţi participanţii ştiu toate aspectele, nu mai e cazul să reiau a „N”-a oară platitudinea cu „evident, există multe excepţii”.

*

Şi totuşi. N-aş da cu parul înainte să mă uit spre rădăcina problemei (problema fiind aparenţa unei complete lipse de creativitate – termenul fistichiu pentru capacitatea de a rezolva probleme „la prima vedere”, nu după ce s-a explicat la tablă tipul cel nou de exerciţiu).

*

În clasa a V-a aveam, dacă nu mă-nşeală memoria, 4 ore de Limba şi Literatura Română pe săptămână, cu respectabila Doamnă B. pe care vârsta o recomanda deja, încet-încet, spre pensie. Cele 4 ore erau împărţite democratic în 2 ore de „Literatura Română” şi „Limba Română”, adică gramatică.
Gramatica era evident punctul forte al Doamnei B., avea metodă în a o preda, şi toată lumea care era atentă la oră pricepea din prima. Ce-i al ei e-al ei, de la ea am luat bazele gramaticii, iar contribuţia acestei baze a fost că, well… nu ţin minte să fi fost nevoită să mai învăţ vreodată la gramatică. Plus, a fost un instrument util atunci când m-am apucat să învăţ alte limbi străine.

La literatura română în schimb… era simplu: în jumătate din timp Doamna dicta comentariile, cealaltă jumătate din timp asculta (prin sondaj, evident, ştie toată lumea ce înseamnă „să fii ascultat” la şcoală) – respectiv, asculta redarea pe de rost a comentariilor. Iar teza presupunea, evident, reîmprospătarea în memorie a tuturor comentariilor învăţate de-a lungul trimestrului, şi autodictare-viteză din momentul când Doamna spunea subiectele.
Am în minte foarte clar coperta roşie transparentă a caietului din care toceam comentariile, şi ritualul cu mama în bucătărie seara, când repetam cu ea cele învăţate. Şi e bine că am în minte amintirea asta foarte clară, pentru că altfel mi s-ar părea absurdă şi implauzibilă, incredibilă amintirea cealaltă, cu colegii (sau eu însămi) strigaţi după numele din catalog, care se ridică şi încep să recite pe nerăsuflate ceea ce au tocit acasă – asta în vreme ce restul clasei urmăreşte cu sufletul la gură, mişcând inconştient buzele, dacă cel ascultat o brodeşte până la capăt.

Divagând niţel: e bun blogul ăsta ca arhivă pentru asemenea amintiri, care astăzi sunt îndepărtate nu numai ca timp, ci mai ales ca vremuri. Nu de alta, dar fiind atât de absurde situaţiile, mi-e că peste 10 ani o să încep să mă îndoiesc dacă chiar s-au întâmplat într-adevăr. Iar enormităţile din trecut e bine să nu fie uitate.

După terminarea clasei a V-a m-am mutat din şcoala aia din alte motive mai importante, însă orele de română erau şi ele pe lista de argumente ajutătoare. Nu-mi plăceau nici mie nici părinţilor mei, însă dacă rămânerea în clasa aia ar fi prezentat alte avantaje… m-aş fi adaptat fără discuţii, că nu sufeream nici de mania persecuţiei nici de tendinţe de rebeliune.

Am ajuns însă la Doamna A., care insista fix pe principiul „comentarii la prima vedere” – şi nici măcar nu am răsuflat cine ştie ce uşurat-recunoscătorare: abia simţeam că am ajuns undeva la normalitate. Asta a fost bine (de fapt, nimic ce ar trebui lăudat explicit în secolul 21), însă nu aveam de unde să ştiu ce mă aşteaptă la Istorie.
Orele de Istorie au decurs, în următorii 3 ani, FIX ca orele de română din clasa a V-a, şi ni s-a pus ferm în vedere să păstrăm caietele în condiţii bune, ca să putem învăţa de pe ele pentru Capacitate. Culmea e că niciodată, nici eu nici alţii din anturajul meu nu cunoscuseră vreo altă metodă de a învăţa Istorie, aşa că nu s-a plâns nimeni vreodată. Singura răzbunare a venit tăcut şi discret în liceu, când, pe lângă dezinteresul evident faţă de materia în sine, a dispărut şi interesul de a-i face cumva pe plac profesorului sau de a lua note bune.

*

Revenind însă la lipsa de creativitate.
Păi dacă ăsta a fost modelul didactic peste tot din Varşovia până la Vladivostok (şi în unele zone încă persistă), de unde să ai pretenţia ca adulţii modelaţi aşa să aibă habar să formuleze o părere pertinentă despre un text la prima vedere? Dacă n-au tocit de-acasă un comentariu gata făcut, dacă nu s-au mai întâlnit cu tipul ăsta de exerciţii, dacă … astea?

*

De dragul discuţiei şi a argumentaţiei: există, indiscutabil, o valoare şi în metodele astea de a „preda”. Copiii învaţă disciplina (na: când toată lumea e ocupată să scrie super-repede după dictare), meritocraţia e destul de transparentă (toată lumea ştie ce are de făcut ca să capete un 10), nu e loc de meditaţii – iar dacă vorbim despre vestitele „tipuri de exerciţii”, uneori sunt nişte metode atât de noi încât însuşi actul de a le înţelege şi de a ţi le însuşi este un act valoros de învăţare.

Dar… ce bine ar fi fost dacă Doamna B., atunci când termina cu dictările, ne-ar fi pus în clasă întrebări care să ne forţeze să privim textele alăturat, să le comparăm, să trebuiască să ne gândim concomitent nu la unul singur, ci la două dintre comentariile învăţate pe de rost, şi să le combinăm. Măcar atât dacă ar fi făcut, şi altfel ar fi arătat toată generaţia acelei clase. La urma urmei, şi actorii învaţă pe de rost texte care ocupă cărţi întregi – dar nu în capacitatea de învăţare le stă lor cheia reuşitei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s