Absolut întâmplător am tot fost în ultima vreme martoră la scene între copii și părinți. Copii/ părinți de toate vârstele, și cu asta mă refer la copii de 3 luni și la copii de 30 de ani. Mai mult: cea mai mare parte dintre scene au avut la un moment dat o componentă conflictuală, o ceartă. Mama care-și urechează copilul neastâmpărat de 6 ani, sau conflictul tipic cu hormonii fiului preadolescent, sau diverse înțepături.

Și cu cât e mai în vârstă copilul, cu atât certurile arată o latură mai urâtă, sugerează niște probleme vechi, nerezolvate sau nici măcar discutate. E așa un feeling că ești inoportun, ca spectator, că asiști la un război mocnit, că ai în față o bombă cu ceas și că doar de rușinea ta oamenii ăia nu explodează și nu trec direct la spălarea rufelor în public, la acuzații urâte și la amintirea unor fapte și mai urâte.

Ei, contextul ăsta mi-a dat de gândit. Că nu e clar delimitat momentul în care se-ntâmplă, dar cu siguranță se-ntâmplă: până la un punct (punct legat și de vârstă) certurile cu părinții sunt ceva normal, ba poate chiar amuzant – iar de la acel punct încolo devin efectiv hidoase.

Și aici vin și plusez, ca să duc raționamentul mai departe: am impresia că e o cărămidă esențială în drumul spre maturitate stabilirea unei relații decente cu părinții. Altfel spus: un adult nu e încă matur atâta vreme cât încă nu și-a pus o ordine oarecare în relația cu părinții.

O ordine  oarecare, zic, pentru că sunt conștientă că există FOARTE multe cazuri în care părinții sunt problema, și acolo poate să fie copilul cât o vrea el de cerebral și de echilibrat, că tot n-o să se ajungă vreodată la o armonie adevărată. Mă gândesc aici la cazuri concrete (din păcate) de mame suicidare sau tați abuzivi.
Dar – cu atât mai mult în cazuri de-astea extreme – măsura maturității tale în calitate de fiu/ fiică e dată de cum reușești să scoți ceva acceptabil chiar și dintr-o situație dificilă. Nu e nevoie să fie toată lumea ca-ntr-un Crăciun continuu, nu toate familiile trebuie să fie în contact zilnic sau să meargă împreună în concediu; nu. Dar e esențial ca, dacă relația se rezumă la un telefon aniversar, atunci telefonul ăla să nu degenereze în ceartă și acuzații. Cu alte cuvinte: atât cât e, cât de puțin, să fie acceptabil. În cazuri extreme este o soluție inclusiv ruperea contactului.

Nici nu știu de ce am impresia că asta e cumva legat de un anumit respect pe care l-am avea față de părinții noștri. În realitate nu cred că acel respect e o obligație, un dat, o lege; cred că există părinți care la un moment dat au pierdut respectul copiilor lor, și pe bună dreptate. Dar cred în schimb că e o lipsă de respect față de sine să nu-ți pui ordine în relațiile pe care le ai cu restul lumii. Vorba aia: prietenii ți-i mai alegi, dar cu familia ești obligat s-o scoți cumva la capăt – și atunci bine-ar fi să o scoți în așa fel încât să nu-ți complici viața inutil. Iar în cazul ăsta se acceptă și abordarea „bre, dacă ăla-i prost și nu-i în stare, atunci fii tu ăla deștept și urmărește-ți interesul”.

De-aia am mereu o impresie neplăcută despre oamenii care, oameni la casa lor cu mașină, job și rate la frigider, încă au certuri de-alea josnice cu familiile lor – iar impresia vine exact din „bre?, câți ani ai? încă n-ai reușit să pui ordine în dulapul ăla?”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s