Schimbând coordonatele geografice de la o casă liniștită la un cartier destul de pestriț, îmi sar în ochi foarte violent toate diferențele.

Mai exact în urechi, pentru că una dintre diferențe este, clar, volumul zumzetului dimprejur. Când stau eu în liniște scriind la Foarfeca, una era liniștea din locuința ailaltă, când nici musca nu se-auzea – și alta e liniștea forfotitoare de aici, când aud ba un avion, ba sirenele de la bulevard, ba (exact în momentul ăsta s-a întâmplat!) o petardă fără scop, ba un motor turat sau o mașină cu manelele date tare… și, în fine, cel mai important aspect: vecinii. Îmi tropăie pe cap din toate direcțiile și trântesc uși într-o veselie de nedescris.

Lucru de la care mi-a pornit o cugetare: la noi, în blocurile sovietice cu pereți de hârtie, silențiozitatea e așa de răspândită încât e standard.

Sigur, părinții n-ar fi vrut niciodată să vorbească prea tare prin casă (că pereții au avut urechi vreo 30 de ani) – dar dincolo de secretomania justificată de vremuri, e și o componentă civică aici, un „ce ție nu-ți place altuia nu-i face”, o lege nescrisă cum că toată lumea se străduiește să fie cât mai agreabilă. Și, fiind educați, modelați și antrenați în direcția asta, oamenii nici nu mai percep efortul de a fi silențioși, că asta intră în natura lor.
Mai mult de-atât: când am ajuns să locuiesc în Regie silențiozitatea era o valoare subînțeleasă; la noi în cameră (pentru că da, am petrecut anul I cu încă 4 colege de cameră, nu de apartament) cel puțin nu se trântea nimic nici în timpul zilei, nici nu se vorbea tare, fără ca asta să fi fost cumva stabilit la modul explicit. Remarcile pe care le-am mai auzit în treacăt (în cămin), „Bre!, te-ai născut în lift?!” – sau, și mai rău, „ăla s-a născut în grajd și a copilărit în șură” – mi-au confirmat pe parcurs faptul că, în societatea românească, silențiozitatea de un anumit bun simț e răspândită ca o lege a naturii.

Sigur, subțirimea pereților nu e întotdeauna un factor decisiv în educarea omului ca să fie liniștit: sunt nații (sau măcar orașe) care trăiesc într-un zumzet atât de intens încât nu mai percep o ușă trântită. Mă gândesc la cei dimprejurul Mediteranei – dar mai ales la țările cu populații mari și la orașele superaglomerate.
Dar nici nu poate fi o coincidență faptul că toți est-europenii pe care-i știu au cam aceleași reflexe de bun simț, cum ar fi închiderea ușii de la baie cu clanța, și nu prin trântire.

2 gânduri despre “Din cutia de chibrituri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s