Deci așa. Febra fotbalistică bianuală a luat sfârșit, putem să ne întoarcem la ale noastre până în 2016. Bine: „a luat sfârșit” pentru toată lumea din afara Germaniei, că pe-aici încă se întinde niște afterparty. De fapt am așteptat anume până la afterparty ca să consemnez aci un tablou cât mai complet pentru posteritate.

În primul rând impresii despre și de la campionat:

  • Nu am înțeles de unde a atras Olanda atâta simpatie. Mi s-a părut o echipă slabă, cu o singură strategie: „tu când prinzi mingea aleargă tăt drept-nainte către poarta adversă, în cele din urmă o să-ți iasă în cale un nefericit de care o să te poți izbi, și atunci te arunci la pământ și urli că fault”
  • Am citit milioane de analize, păreri și explicații la ce-a pățit Brazilia în semifinală. După epuizarea internetului ajung la concluzia că înțelepciunea de peluză bucureșteană oferă cel mai valabil raspuns: „nemții și-au dorit mai mult victoria”. Pe bune, acolo unde explicațiile sunt inoportune merge orice vorbă goală; hai mai bine s-o lăsăm așa cum a picat și să nu mai facem o tragedie lacrimogenaă din asta, cu meta-interpretări despre spiritul poporului, că să vezi că organizarea germană vs. pasiunea haotică a brazilienilor, și alte prostii.
  • Mă irită în continuare Ronaldo – mai nou a fost însă detronat de Robben. However, când l-am văzut ultima oară pe Ronaldo jucând (ă-hă-hăăă, acu un milion de ani, pe la începutul fazei grupelor) a făcut una din cele mai mișto faze sportive pe care le-am reținut din campionatul ăsta, un dribling absolut fantastic. Ăla într-adevar talent, omul și-a găsit meseria potrivită.
  • Trebuie să mă repet și să zic că, din punctul meu de vedere, cel mai frumos meci a fost optimea dintre Brazilia și Chile. Au fost, în schimb, multe meciuri ultra-prudente și, deci, plictisitoare.
  • Am mai reținut echipele Columbiei, a Statelor Unite și a Elveției. Iar la aia a Elveției nu-mi pot stăpâni o mustăceală cu privire la superstarul lor local, golgheterul naționalei lor, Shaquir. Cum era aia cu referendumul că prea mulți imigranți în Elveția? – Și, în general, mă-ntreb dacă nu cumva or fi în grave dileme morale proletarii țărilor Europei de Vest, cei din rândul cărora vin atât majoritatea voturilor de extremă dreaptă, cât și majoritatea suporterilor de fotbal. Cum o fi să votezi cu nazistul tău local după care să mergi pe stadion să scandezi „Fellaini”, „Shaquir”, de-astea? Mă-ntreb doar, și mustăcesc.

Iar acuma despre câștigători:

  • Păi în primul rând bravo, felicitări, „și-au dorit mai mult victoria”.
  • O treabă pe care o apreciez foarte mult la naționala Germaniei e că nu are un superstar în jurul căruia să se învârtă tot. Pe termen lung pare să fie mai sănătos să ai o echipă întreagă de jucători foarte buni (deși nu superextraordniar de buni), dar pe care să-i poți schimba fără probleme. S-a accidentat X? Nu-i nimic, băgăm pe Y, nici nu se cunoaște.
  • O altă treabă pe care am observat-o e, ahem, coeziunea socială. Adică pe românește: oamenii sunt uniți când țin cu-ai lor – și uniți la modul că se bucură pentru fiecare fleac, laudă fiecare rahat, critică fiecare scăpare. La unison. Privit de-afară, nu cred că Neuer e așa grozav, nici nu mi se pare că Schweinsteiger ar fi un geniu nemaivăzut, așa că laudele mi se par cam puerile. Dar – și aici e schepsisul – nemții nu par să aibă nevoie de validare din exterior pentru ce li se pare lor că-i bun. Critica, la rândul ei, mi s-a părut remarcabil de aspră (când au câștigat meciul cu Algeria n-a fost nici urmă de felicitări, peste tot numai perdafuri, de ziceai că pierduseră cel mai rușinos meci). Pentru ei Schweisteiger e un erou (acuma după finală o să mai aibă și o poză însângerată, să aibă ce pune în ramă), și până la urmă asta e ceea ce contează: relația dintre o selecționată națională și nația pe care o reprezintă. „Coeziunea socială” n-are cum să fie ceva rău – iar dacă așa se obține, atunci cu atât mai frumos.
  • Ce mi-a mai plăcut a fost că pe stradă am avut acel sentiment civilizat de bucurie că am câștigat, iar nu pe acela de i-am bătut pe fraieri, hă-hă!. Am avut impresia asta vagă cam pe toată durata campionatului – iar la finală cred că am văzut cu atât mai bine, dat fiind că am urmărit meciul într-un local argentinian, alături de un non-stop plin de nemți.
  • Nu mai zic ce zumzet și ce frenezie pe străzi. Culmea e că parcă a fost mai intensă bucuria după seminifinala cu Brazilia – a fost, bineînțeles, mai mare surpriza. Dar tot bineînțeles că după finală acuma all hell broke loose – vorba unui amic de pe Facebook: jucătorul serii n-a fost Messi, ci vatmanul de pe metrou, că la ce-a fost în tren… Cum să zic? Mai ceva decât la Revelion, că la Revelion e frig, și oricum are loc în fiecare an.

Mi-a plăcut.
M-aș fi bucurat în aceeași măsură și dacă ar fi câștigat Argentina (măcar numai pentru că ar fi făcut cinste localul unde fusesem) – dar avantajul e că în felul ăsta pot să urmăresc și să observ cum decurg lucrurile în Germania, atunci când Germania câștigă Cupa. Pe același principiu, dacă peste 4 ani câștigă Nepalul mi-ar plăcea să fiu în Kathmandu când se joacă finala, să văd cum se bucură lumea.
Mă bucur și eu de bucuria lor, îmi place că-i văd pe toți bine-dispuși – și, atâta timp cât la mine acasă sunt ferită de excesele care or fi acuma pe la televizor, coexistăm în pace și fericire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s