Trăind într-un mediu de tineri adulți care abia ce încep să aibă pretenții mai serioase pe piața muncii, mi-e dat să observ o chestie. O dificultate de a diferenția între „mediul privat”, căminul, prietenii, familia – și „mediul office”, rețeaua și situațiile de la serviciu. Mai bine-zis: o inerție de a te purta acasă așa cum te porți la birou, dificultatea constând așadar în a pune un control pe acea inerție.

Aspectul ăsta mi-a atras atenția în momentul când, povestind unui amic despre ceva legat de bani și de faptul că nu emisesem încă o factură, am realizat (tardiv) că… omul era în gardă! El credea că discursul meu era o pledoarie abil plasată în pregătirea momentului când i-aș cere bani, și în consecință făcea manevre de eschivare aruncându-mi privirea pe care ar avea-o un târgoveț la piață când se crede aburit de un țigan. Asta în vreme ce eu nu făceam decât să răspund la întrebarea „ce faci?”, profitând de faptul că vorbeam cu un amic, în fața căruia nu-i cazul să pun paravane de politețe și deci pot să renunț la acel „bine” general și să comunic în schimb ceea ce fac, concret, în momentul întâlnirii. Să menționez că, altminteri, amicul de care zic a fost întotdeauna un băiet sincer și cumsecade, fițele de genul ăsta sunt relativ noi la el – în orice caz, au apărut după ce a început să mai avanseze în carieră.

Cu senzorul activat de la tărășenia asta am început să mă uit mai atent la cei din jur (dar și la reuniunile de familie, de gașcă și de conjunctură din trecutul propriu). Și da: întâmplarea mea nu e singulară. Oamenii aduc, fără nici o problemă și fără nici o remușcare, politica de birou la masa din familie. Tehnici de „tras de limbă”, intrigăraie, înțepături, „dat peste nas” – și, mai ales, metode de a „ieși bine”, de „a avea dreptate” călcând pe expresia celorlalți.

Iar asta e sămânța răului la care mă refer.

Trecem peste faptul că un mediu de lucru ideal nu include mâncătorie – așa ceva e rar spre inexistent. Toată lumea își poartă războaiele proprii în afara cuibului: la muncă, între vecini, în trafic, la piață, pe stradă, în metrou; nimeni nu vrea să fie luat de fraier. Mai ales cei care-s noi „pe scenă” și vor să-și facă un nume, văzând că datul din coate e singura cale în direcția asta.
Dar familia (și mai ales prietenii, că pe ăia ți-i alegi) – aia e „acasă”, e zona de confort unde lăsăm cu toții garda jos, iar înverșunarea și starea de alertă sunt inutile pentru că nimeni nu ne atacă.
Sau cel puțin așa credeam eu că procedează toată lumea. Iaca nu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s