Sportul e bun. Orice sport e bun – mai ales pentru fizicul propriu.
Sportul de performanță iarăși e ok – deși personal nu știu ce-i mână pe anumiți oameni să fie super-oameni, ce mecanism psihologic trebuie să te stăpânească în așa fel încât să vrei să fii cel mai bun din lume la aruncarea cu ciocanul. Da-n fine: poate e și o lipsă de alternativă la mijloc; o femeie care toată viața ei, de când se știe ea, numai patinaj artistic a făcut… săraca nu prea are de ales decât să fie suficient de super-bună încât să câștige bani din asta. S-au purtat acu 2 săptămâni interviurile cu Simona Halep – și a zis ea bine pe undeva că la 16 ani și-a dat seama că altceva nu știe să facă în afară de tenis, și că singura soluție este să continue și să se înfingă în tenis până devine performantă. Ilustrativ zis, și cred că se aplică în orice sport.
Cum sportul nu poate exista fără competiție, așa apare automat și partizanatul: când se prezintă la concursuri echipa de tir cu arcul din Rădăuți – în orice concursuri – țin automat cu ei. Pentru că, având prieteni care activează în club (un club cu rezultate extraordinare, apropo – și acuma nu-i laud gratis), am motive personale să „țin cu ei”. N-am nimic cu echipele de tir din Aninoasa, Iași sau București – pur și simplu mi-e mai aproape echipa pe care o cunosc, nu cred că mai e nevoie să aduc justificări suplimentare aici. Prin extensie și pe aceeași logică, la campionatele balcanice, europene sau mondiale evident că țin cu România ori de câte ori am ocazia – la orice sport.

Și așa ajungem la „sportul rege”, că tot ne-nvârtim pe după vișin de la începutul articolului.
Pe baza legilor meritocrației, normal că Doru, jucător mijlocaș în echipa Rădăuțiului e mai puțin bun și mai puțin celebru decât Mutu, care la rândul lui e mai puțin bun și mai puțin celebru decât un Ronaldo, un Messi sau un Robben. Că na. Și tot de-aia Liga Campionilor și Cupa Mondială sunt mult mai notorii, mai urmărite, mai importante decât meciurile din Divizia de Onoare.
Și, pe baza acelorași legi, e perfect logic ca Messi să câștige mai mulți bani decât Doru: pur și simplu există mai mulți oameni în lumea asta care spun că Messi e super bun.

Și totuși.

Când logica asta duce la rezultate precum flăcăi de „calibrul” lui Balotelli care să câștige milioarde de dolari pe an… ceea ce le alimentează un stil de viață absolut rupt de realitate (sunt tabloidele pline de excentricități ale fotbaliștilor, nu mai trebuie să dau și eu link) – păi e absolut justificată și reacția indignată a noastră, a celorlalți: stai așa că ceva nu-i în regulă! Cum e posibil ca un tăntălău care nu face altceva decât să alerge după o minge – și în rest s-o ardă vedetă prin cluburi – să câștige atâția bani?! Ce lume e asta, în ce societate trăim, nu e normal așa ceva!
Și adevărul chiar ăsta e: ceva nu e ok într-un sistem care permite unor adolescenți să câștige niște sume nesimțite, de care ei, neștiind ce să mai facă cu atâția bani, să înceapă să-și bată joc. Vezi Justin Bieber, Miley Cyrus, și așa mai departe. Și Balotelli (am ce am cu el, na). E pur și simplu revoltător.

Și totuși.

Dacă e să fim sinceri, orice job poate fi ridiculizat și minimizat. Pot să încep cu mine și să fiu nemiloasă: ce mare lucru fac eu în viață? Mut niște hârtii de colo-colo și învârt niște cifre într-un tabel. Mare chestie. La fel și cu alte profesii – deși am o inhibiție în a mă lega de orice profesie, pentru că din conștiință știu că fiecare meserie e grea în felul ei – dar da, orice profesie poate fi ridiculizată foarte ușor.
Așa și cu „alergatul după o minge”: nu joc fotbal ca să știu cum e – dar, pe baza experienței de viață, văd cu ochiul liber că unii sunt mai buni decât alții în acest domeniu, iar unii chiar nu se pricep deloc-deloc. Deci ceva o fi și de capul lui Neymar, că dacă nu avea un talent special (sau mă rog: ceva ce alții nu au), atunci altul ar fi fost în locul lui. Și încă ceva: numai cei cu adevărat experți știu să facă în așa fel încât activitatea lor să pară simplă.

Și totuși.

Dacă, să zicem, Müller e cel mai bun fotbalist existent (am zis „să zicem” :p) și câștigă, pe lângă simpatia universală de pe toată planeta, și un purcoi de bani – atunci corect ar fi și ca cel mai bun măcelar din lume să fie fix la fel de apreciat (atât calitativ cât și cantitativ). Păi nu? Că doar am zis că meritocrație – de ce să fie numai în fotbal meritocrație?

Am zis că e revoltător și inacceptabil ca niște copchii teribiliști să câștie mai mulți bani decât pot număra – în vreme ce cercetători, medici, ingineri cu care omenirea chiar progresează… să rămână în anonimatul laboratoarelor lor. Pe de altă parte, am zis că, din vreme ce Rooney e un jucător excepțional, e dreptul lui să câștige apreciere (calitativă și cantitativă) pe măsura abilităților lui.
Iar de aici nu mai rămâne decât să tragem în direcția cealaltă: dacă nu putem interzice fotbaliștilor laurii succeselor lor – atunci să rămână așa, dar să fie pentru toată lumea. De la brutari la scriitori, de la farmaciști la actori, de la poștași la contabili, de la mecanici la croitori: cel mai bun din fiecare branșă să aibă parte de o răsplată pe același nivel cu a lui Ribery. Păi nu?
Ah, dar stai: cercetătorii, scriitorii și actorii au deja niște distincții proprii – Nobel, Oscar, astea. Aham. Nu-s remunerate cu sume comparabile – asta așa-i.

Și deci?
Deci nimica: nu vreau să fiu eu cea care trage concluziile. Eu doar am zugrăvit un tablou, și sper că l-am cuprins cât de cât complet. Mari departe raționează fiecare pentru sine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s