Cu ocazia faptului că am observat din greșeală că am sărit de postarea cu numărul 2000 (și că nu am marcat momentul așa cum s-ar fi cuvenit) m-am gândit să recuperez cumva ocazia și să reîmpachetez totul într-un episod retrospectiv.

Așadar, în primul și-n primul rând, postarea cu numărul 2000: Alt portret. 1 aprilie 2014. „Și? I-a dat?”

Cotrobăind însă în istorie descoperim că în 13 mai 2013 propuneam înființarea unei noi meserii: consultantul medical. Și, surpriză-surpriză, sunt perfect de acord cu mine însămi, da, susțin în continuare ideea, să se facă!

Acu doi ani făceam apologia studenției „dificile”. Adică studenția cu un oarecare grad de stress, care – zic eu în continuare – constrânge la mai multe experiențe noi, aduce oamenii împreună, încurajează competitivitatea și educă un oarecare management al timpului și al resurselor. Îmi pare rău că nu mai știu de la ce mă luasem acu 2 ani să scriu despre asta.

Ce drăguț! Acu 3 ani eram la München, rămasă doar cu hainele de pe mine, ca o sinistrată. Memorabilă experiență, bine că s-a terminat cu bine. O povestesc cu plăcere – și mai ales, ca un compliment plin de sinceră admirație față de München.

Ia uite ce căscată sunt, anul ăsta am și uitat de Berliner Energietage, nici nu am apucat să mă înscriu la eveniment. Ceea ce e destul de inexplicabil, și-ar fi fost chiar indicat să trec pe-acolo anul ăsta. Meh. Mă pot hrăni cu amintirile.

În mai 2009 am deplâns închiderea definitivă a preaiubitului Jack (Griviței 55) – dar cumva dup-aia, în primele ore ale zilei de 8 august 2010, după o ploaie torențială petrecută în Cișmigiu, am ajuns tot în The Jack. O atmosferă foarte, foarte specială, timpul nici nu mai exista, iar noaptea de vară era minunată după ploaie – atât de desăvârșite au fost orele alea încât, dat fiind că lăcașul ar fi trebuit să fie inexistent (vorba aia, închis încă din 2009), îmi vine să mă-ntreb dacă chiar s-au întâmplat.

Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama ce anume vroiam să spun cu postarea din mai 2008 – dar da!, mă bucur mult că am regăsit-o. Astăzi m-aș strădui să scriu mai bine textul (introducerea diacriticelor ar fi un bun început, spre exemplu :p) – dar ideea în sine e valabilă, și e important să revină periodic în prim-plan. Privită la modul strict biologic, și frica (mai exact:anxietatea) se învață. Adică se creează o legătură unică de neuroni care, cu fiecare repetare a situației, se consolidează. Așa se traduce în concret legătura dintre stimuli și reacții – și respectiv învățarea. Oricine se auto-observă știe că, odată ce-ai cedat pentru prima oară în fața fricii, e mai greu să scapi de ea – decât dacă ai strâns din dinți și ai rezistat de la bun început. Valabil pentru frică – pentru că aia era la momentul respectiv tema din prim-plan, că tocmai ce sărisem cu coarda – dar și pentru absolut orice altă reacție. Izbucnirea nervoasă, plânsul, întristarea, orice.

În preajma lui 13 mai 2007 se întâmpla, bag sama, ceva referendum. O agitație care pe moment păruse o vâlvătaie tumultoasă – iar acuma se dovedește a fi fost doar o furtună într-un pahar cu apă. Nici nu-mi aduc aminte despre ce era vorba – și nici nu mă interesează – dar nu pot să nu observ că între timp mârlăniile de tipul celei discutate în postare… ei bine, parcă nu mai sunt așa o apariție exotică. Sau oi fi îmbătrânit eu și nu mi se mai par așa revoltătoare toate mizeriile, mai degrabă plictisitoare.

E, iaca în mai 2006 am imortalizat un moment foarte inspirat. Bine-am făcut că l-am imortalizat aici – deși mi-aduc aminte destul de des de omul ăla, așa că dovada scrisă nu era chiar musai necesară. Mi-aduc aminte de omul ăla ca unul dintre personajele pasagere cu care am avut de-a face și care e unul dintre aceia cărora le face reală plăcere să stea de vorbă cu tineretul, cu studenți care n-au nici jumătate din vârsta lui. Și mă gândesc la asemenea personaje în contrapunct cu o constatare, și anume că cei mai mulți oameni pe care îi știu nu manifestă simpatie față de generațiile mai tinere. Nu e antipatie, e doar răceală. Dacă mă gândesc la amici și cunoscuți, foarte puțini sunt aceia pe care mi-i pot imagina făcând schimb de idei cu generații mai tinere. Nu ca un schimb de idei ca de la egal la egal – ci în postura asumată a omului cu mai multă experiență, care e însă interesat și de cum pulsează ăia micii. Ce știu eu, poate că încă nu e vârsta suficient de înaintată…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s