Preocuparea exagerată cu propria persoană

Nefiind psiholog, nu-mi dau cu părerea. Dar de observat pot să observ.

Nu știu cum se face că oamenii care trag, care construiesc în viață, care tot fac mereu câte ceva, care se implică în diverse proiecte, oamenii care evoluează, care parcurg etape din viață (adică le încep, le incheie, și încep altele noi) – în fine: oamenii care fac chestii, ei bine, pe oamenii de genul ăsta nu prea îi știe lumea de depresivi. [Atenție, nu vorbim aici de maniaco-depresivi, care fac și dreg în perioadele de manie, după care cad în gaură – nu. Vorbim de oameni stabili]. Poate că nu-i știe lumea de depresivi pentru că… nu-s?

Și invers, poate că nu-i o coincidență faptul că la depresivi totul se învârte în jurul propriei persoane, fiecărei mici nevoi îi e oferită scena prioritară, fiecare mică neplăcere e tratată cu maximă atenție. Ba chiar, din bunăvoința îngrijorată de a oferi atenție propriei persoane, de a o proteja de orice necaz, și de a nu trece cu vederea vreo nevoie (sub motivația respectului de sine și a faptului că ni se cuvine tot ce e mai bun) – de aici se dezvoltă acea hiper-atenție și hiper-preocupare care despică firul în paișpe mergând în cele mai fine detalii ale fiecărei nevoi, ale fiecărui sentiment, ale fiecărui proces psihologic. Mda, poate și de-asta încă n-au murit de foame psihoterapeuții, dat fiind că n-am prea auzit de oameni care să fi umblat la terapie un număr X de ani și apoi gata, să fie întremați. Da-n fine, asta e altă discuție.

De la ce m-am luat? Păi bate un vânt prin publicațiile șic, toate au pe undeva câte un articol care se vrea provocator și îndrăzneț pe tema monogamiei. Ba c-o fi depășită, ba c-ar trebui regândită, ba c-o fi ba c-o păți. Nu zic: or avea dreptate, nu știu; dar zău că la dezbatereaasta nu ajung decât oamenii care-și pun problema; iar de pus problema… parcă aș tinde să cred că oamenii ocupați, satisfăcuți pe mai multe planuri, nu se confruntă cu asemenea dileme cutremurătoare. De fapt, nu: altfel spus, cred că există oameni care se confruntă cu o întrebare, își găsesc răspunsul care li se potrivește, și trec mai departe – în vreme ce alți oameni rămân pe problemă, o rumegă, o discută, atribuie judecăți de valoare unui răspuns sau altuia („soluția asta e bună” vs. „soluția asta e rea„), se poziționează, caută validare… și numa’ nu ajung odată la o concluzie. Sau mă rog: un punct dincolo de care să considere dezbaterea încheiată, răspunsul aflat, soluția adoptată, o încheiere de vreun fel. Și se-ntâmplă că fix oamenii care rămân pe problemă sunt aceiași oameni care au timp/ resurse/ energie/ chef de a bate apa-n piuă, oameni pentru care ocupația adevărată din viață e să-și identifice cu atenție cele mai mici nevoi și să se ocupe de ele fără zăbavă*.

Cum se zice în orice fițuică cu pretenții științifice, o corelație nu înseamnă musai o cauzalitate. Plus că psihologia e ceva al naibii de complex, iar eu am simplificat categoriile astea două; sigur că există oameni care se implică în ț’șpe activități anume ca să scape de alte întrebări mai chinuitoare, sigur că există în contrapunct oameni care tematizează la nesfârșit fiecare chichiță pentru că sunt efectiv pasionați de dezbatere… câte și mai câte. Dar, per total, așa se prezintă lucrurile: oamenii activi, cu preocupări orientate spre exterior, parcă nu au tendința de a despica firul în paișpe. Nu știu cum se face. Iaca și cercetarea pe corelația inversă dintre altruism și depresie dă un ghiont în direcția asta

Iar revistele, cu articolele lor provocatoare – și toată literatura self-help în general – nu fac decât să încurajeze spirala asta a hiper-autoanalizei, care nu pare să aducă fericirea, ci perpetuează nevoia de și mai mult self-help. Face bine la business, aici nu-i nici o îndoială.

*Să nu iasă că-s inconsecventă și că mă contrazic așa, fără minte: Normal că autocunoașterea e un factor baban în fericirea proprie, așa că trebuie încurajată pe tot parcursul vieții; iar autocunoașterea, cunoașterea limitelor, a abilităților, a nevoilor și a capacităților proprii nu se obține decât prin confruntarea cu idei noi, cu întrebări, cu situații și cu dileme. Căpitanul Evident, nu aici stă problema. Ceea ce am comentat eu aici e tendința de a perpetua la nesfârșit problematizarea, de a lăsa analiza aia în derivă, fără a o dirija spre o concluzie. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s