Ziceam săptămâna trecută că pentru următoarea postare mai am de citit. Ei bine, iaca am terminat de citit.

Despre ce e vorba? Păi din link în link în link am dat peste acest domn, Philip Tetlock după cum am zis în titlu. Wikipedia ne informează că domnul din imagine are un doctorat în psihologie, pe care o și predă la ceva universitate în SUA – iar pagina sa personală e ceva mai generoasă în detalii, de unde aflăm că activitatea sa științifică se concentrează în 4 direcții:

  1. Răspundere/ Responsabilitate (sau cum naiba s-o traduce exact în română „accountability”)
  2. Conflicte de valori/ Schimb de tabuuri/ Protejarea sacrului
  3. Conceptul de bună judecată
  4. Și… ȘI!!! Psihologia politică

Ei. Toate cele patru teme mi se par super interesante, dar în ultima vreme mă preocupă cel mai mult cea de-a patra, mi se pare super super interesant domeniul psihologiei politice… dar să nu divaghez. Dintre cărțile pe care le-a scris omul ăsta, o adevărată Biblie este (celebra – aflu și eu acuma) „Raționamentul politic expert: cât e de bun? Cum putem ști?” (am tradus și eu după ureche titlul, că, fără grijă, cartea nu e tradusă în română).

Ideea cărții pornește de la observația  că, puși în fața unor întrebări de strategie politică (evaluare de scenarii, cam care e cea mai probabilă desfășurare a evenimentelor într-o anumită situație, care ar fi apoi cea mai indicată reacție, etc etc) – ei bine, în fața acestor întrebări se pare că experții politologi le nimeresc cam la fel de acurat ca oamenii obișnuiți, dotați cu nițel fler și ceva bagaj de cultură generală. Mai mult: în unele situații ambele categorii abia dacă brodesc prezicerile ceva mai bine ca o monedă. Observație decentă, nimic de zis. Ce-și propune cartea (Biblia de care ziceam) e să afle care-s situațiile alea în care un expert își are rostul – mai exact: care întrebări au rost, și mai ales care tip de oameni se potrivește cărui tip de întrebări.

Iar metoda prin care ajunge omul la un rezultat e împărțirea oamenilor (împrumutată de la Isaiah Berlin) în vulpi și arici. Isaiah Berlin ăsta e o temă separată, că în activitatea sa de filozof s-a ocupat mai mult cu noțiunea de libertate – dar „la plictiseală” a scris odată și un eseu neașteptat de popular, „Vulpea și ariciul”. În eseu a împărțit gânditorii/ scriitorii/ oamenii în general în două: cei care știu câte puțin din multe domenii (vulpi) și cei care știu una și aia bună (arici). Eseul se vroia de fapt o analiză a gânditorilor ruși, cu studiu de caz pe Tolstoi – dar iaca ideea asta simplă și-a găsit drumul și în alte domenii.

Așa că no: e o carte interesantă ca lectură, curajoasă ca abordare, și mai ales utilă datorită faptului simplu de a tematiza, de a pune pe masă și de a structura anumite realități. Putem să fim de acord cu autorul sau nu – dar însuși dezacordul este un mod de a prelua o idee. De citit – măcar întru lărgirea orizontului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s