Îndoieli pe mimică

Mă bântuie de la o vreme o suspiciune, un gând fatal: dacă tot ceea ce știm despre descifrarea mimicii, despre limbajul feței, interpretarea zâmbetelor și a privirii… dacă totul e un mare fals?

Suspiciunea mi se trage de la niște observații:

  • E deja un meme clasic acea autoironie a băiatului de liceu care vrea să zâmbească fermecător fetei de care-i place, dar, cu toate cele mai bune intenții, rezultatul nu e decât creepy și atât. Sau, corolar, situația cu care se confruntă mai ales fetele în pubertate, când în fața blițului intenția zâmbetului e una, iar rezultatul din poză cu totul altul. (Mbine, asta are de-a face și cu fotogenia, dar nu numai)
  • Altă observație, că tot vorbim de poze: am poze din adolescență pe care, la momentul când le-am developat, le-am urât din toată inima. Asta pentru că-mi atrăgea atenția o anumită trăsătură (rujul prea roșu, ochii prea larg deschiși – mă rog, ce mi se năzărea mie la 15 ani). Apoi, după o pauză de 5 ani vedeam cu alți ochi poza, iar peste încă 5 ani iarăși cu alți ochi (=îmi atrăgea atenția altceva în poză). Și de aici raționament: poate că, atunci când mie îmi atrăgea atenția coafura… în ochii celorlalți era mai importantă forma nasului? De văzut vedem toți același lucru, dar ce-mi garantează mie că impresia e aceeași la toată lumea? Și aici nu mă mai refer nici la persoana proprie nici la poze: în general, dacă eu remarc zâmbetul unei persoane ca fiind „blând”, poate că în același moment altcineva remarcă mai degrabă postura „arogantă” a bărbiei? Și atunci care mai e adevărul?
  • Iarăși încă o observație: eram la o conferință plictisitoare acu niște vreme, și, holbându-mă la cel care vorbea, fantazam despre cantitatea de piele și de țesut „lăsat” pe care trebuie să-l ridice mușchii faciali ai omului atunci când vrea să zâmbească. Iar de aici corolar: poate că un zâmbet care pare „reținut” nu e decât o consecință firească a gravitației? Sau, mai grav: poate că niște ochi „blânzi” nu-s decât pleoape căzute cu trecerea anilor, fără legătură cu pornirile presupus mizericordioase ale purtătorului?
  • Și, în fine, cred că am cunoscut cu toții (la școală sau aiurea) câte un personaj/ o personajă cu chip angelic și maniere politicoase cu care îi încânta pe toți părinții și pe profesori; când de fapt „în civil” erau niște jeguri de oameni. Sau capul răutăților în gașcă. Oricum: nici o legătură cu „afișajul”.

Suficiente semne de întrebare, zic eu, ca să justifice un oarecare scepticism din acest punct de vedere. Adică da, bine: un zâmbet fals se vede de la o poștă – dar ce te faci dacă zâmbetul e adevărat? Adevărat – numai că nu exprimă ceea ce ai învățat de-acasă?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s