Pentru articolul următor mai am de citit înainte să pot scrie (că scriem în cunoștință de cauză, ce naiba?) – așa că m-am gândit să nu mă strofoc prea tare și în schimb să servesc o porție de postări reciclate. Când colo….

… acu un an descopăr că tocmai inauguram exact această rubrică a reciclării postărilor din trecut😀 Mai exact: făceam anunțul că îmi venise ideea asta și urma să o pun în practică. Haha! O fi și lipsa de timp/inspirație o treabă ciclică, anuală. Iar ideea rubricii, nu că vreau să mă laud, cred că a fost excelentă (mai ales pentru mine, ocazia de a relua structurat niște fire).

Acu doi ani umblam la Institutul Cultural Maghiar unde se ținea o serie de evenimente legate cu povestirea istoriei comunismului în Europa de Est. Site-ul suport al seriei îl prezentam pentru lectura de weekend, în vreme ce cuvântarea lui Hurezeanu (de la evenimentul la care fusesem) o comentam niște săptămâni mai târziu.

Poză pentru diversitate vizuală, dar totuși nu chiar random

Nu-mi vine să cred că perioada aia în care erau de actualitate justificările, argumentările și contraargumentările față de utilizarea Facebook-ului… s-a întâmplat acu 3 ani!! După o serie de niște-mai-multe postări pe tema asta făceam și o încheiere. Părerea e aceeași, nu a fost cazul s-o schimb între timp – iar argumentul e mereu același, tot acolo: dacă de pe acuma pierdem contactul cu actualitatea, păi ce pretenții să avem la bătrânețe să înțelegem generațiile viitoare?

În 2010 pe vremea asta înțeleg că era de actualitate ceva eveniment din Craiova, un bătrân călcat sau bătut sau amândouă pe o trecere de pietoni. Și, cum la vremea aia încă nu era instituită lectura de weekend (să am unde să stochez linkuri interesante și să aștept sfârșitul săptămânii ca să le postez) dădeam direct părerea unui blogger favorit pe tema asta. Pe scurt, omul se întreba retoric câți se vor mai interesa de soarta procesului ăluia peste un an, doi, trei (când se va fi disipat vraja mediatică din jurul problemei). Ei bine, ironia sorții e că nici bloggerul însuși nu a mai dat semne că și-ar fi adus aminte de eveniment de atunci și până acuma (încă-l urmăresc).

Aprilie 2009? Ah, da-da-da, tocmai dăduse nu-demult criza în România, și gestionarii patriei căutau idei de unde să mai scutească niște bani. Au stat ei strâmb și-au judecat drept, au tăiat de pe listă șpăgile electorale, banii pe autostrăzi fantomă, clanurile de țigani din Craiova, precum si „băieții deștepți din energie” – că nu de alta, da’ erau irelevanți în poveste – și au găsit soluția: să concedieze ceva profesori.
Abia privind așa, retrospectiv, se vede micimea politicii dâmbovițene. Evenimente fierbinți se succed pe bandă rulantă, publicul e entertained cu breaking news în fiecare zi – pe care le uită apoi la fel de ușor. Măsurile sunt haotice, ideile de complezență, deciziile pe termen ultra-scurt – și, în general, progresul se face prin peticire, răzgândeală și improvizație.

Iaca încă nu am făcut o statistică, dar e posibil ca anul 2008 să fi fost anul în care am fost la cele mai multe concerte evăr. Din lista anunțată în aprilie am reușit sa acopăr în final cam jumătate, și tot a fost foarte mult. În mod particular îmi aduc aminte cu o deosebită plăcere de voluntariatul de la B’EstFest, pentru care am primit bilet la Judas Priest. Ah, ce vremuri intense și pline de activitate!

P’în 2007 la vremea asta povesteam despre un vis straniu. La vremea aia mă (oarecum) jenam să spun prea multe chestii personale, așa că postarea de la momentul ăla era mai mult o moștenire codificată, ca să-mi aduc eu aminte de eveniment când oi reciti textul. Între timp pot să condensez postarea aia în două fapte: mesajul tipului era că Dumnezeu nu există, în schimb un individ cu chipul ăla încă nu am văzut în viața reală. În mod straniu însă îmi revine în minte din când în când – deci nu-s șanse să-l uit sau să trec pe lângă el fără să-l observ.

O surpriză drăguță să realizez că în aprilie 2006 începeam cu succes „cariera internațională” de călătorii moca în scopuri academice și distractive. Timid (că așa-i la început) mai întâi numai până la Ruse. Dar ah, ce mișto a fost! Orașul, Dunărea și primăvara s-au combinat într-un miros dulceag-plăcut care-mi revine în nări ori de câte ori vine vorba de Ruse. Am zis că e mișto orașul?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s