Un portret

Am chef de povestit de dragul poveștii, așa că iaca: un portret fără vreun scop anume. Poate că o să-l folosesc pe viitor pentru ilustrarea unor situații sau personaje – dar până una-alta să ne delectăm cu frumuseți inutile.

Morcovul răscopt

Cel puțin ăsta e numele de cod cu care o blagoslovesc pe o vecină care locuiește la câteva case mai încolo, și pe care o văd pe stradă cam o dată pe săptămână. E o femeie în primii ani de pensie, aproape mereu însoțită de consort, par genul de cuplu de siamezi în care el e mereu acolo, devotat, s-o sprijine pe ea: panseluța fragilă și în nevoie de un braț de bărbat. Asta-i în sine drăguț – atâta doar că panseluța nu prea dă semne de fragilitate nici dinspre siluetă, nici dinspre căutătură. În schimb pare că s-a dilit odată cu vârsta și a dat in mania vizitelor la solar – de aici și numele de „morcov”. Are un ten morcoviu-închis, ieșit demult din limitele frumosului și sănătosului. Ba, mai mult, mi-a re-atras atenția zilele astea pentru că am constatat că mai nou și-a upgradat bronzul cu încă o nuanță înspre tuciuriu. De-aia am zis că „răscopt”.

Dar, cu toate că bronzul se accentuează, apariția generală rămâne totuși în sfera morcovie: părul și jacheta au amândouă aceeași culoare, asortându-se astfel cu tenul. Culmea e că portocaliul jachetei e o nuanță foarte frumoasă, aș putea spune chiar că aia e varianta mea preferată de portocaliu, aș purta jacheta aia oricând. Doar că iaca învățătură de minte: oricât ți-ar plăcea o culoare, nu-i cazul să ți-o torni în cap (la propriu). Ah, și portretul n-ar fi complet dacă n-aș menționa cerceii și machiajul. Cerceii sunt o variabilă în tablou, dar o anumită pereche parcă se repetă mai des: niște flori stilizate, cu petale în nuanțe din acel portocaliu alternând cu un indigo-lila bine potrivit cu portocaliul. Iar acel indigo-lila se regăsește apoi discret reaccentuat cu eșarfa – și, mai puțin discret, în tenta argintiu-sidefată (altfel, foarte strălucitoare) a fardului tras peste toată pleoapa.

Ce să zic? Femeia mă intrigă de fiecare dată când o văd. Dat fiind că e așa o apariție marcantă o zăresc încă din capătul străzii, și am timp s-o analizez până ajunge în dreptul meu. Și trag, invariabil, concluzia că nu e nici un cusur în știința ei de a combina culorile. Dacă fotografia ei ar fi un tablou – în care se presupune că pictorul și-a adjudecat dreptul de a folosi orice culori consideră de cuviință – ar fi un tablou bun cel puțin la nivel de compoziție cromatică, dacă nu și la capitolul mesaj. Prin forța culorilor (care în sine nu sunt stridente) strălucește în așa hal încât până în ziua de astăzi eu încă nu știu cum arată soțul ei – cu toate că, ziceam, sunt nedespărțiți.

Cireașa de pe tort e însă faptul că… ei bine, de fiecare dată când ajung în dreptul ei îmi lasă aceeași impresie de femeie la locul ei, nu are nimic din aerul unei persoane țicnite sau superficiale. Chiar dimpotrivă. Aproape că mă simt prost că i-am atribuit o poreclă.

Misterioase și întortochiate căile psihicului uman.

Anunțuri

Un gând despre „Un portret

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s