Ăla care „le zice”

Atunci când cineva are nevoie de atenție/ aprobare/ acceptare, una dintre metodele de a o obține este, evident, entertainment-ul. Clovneria. Povești vânătorești, tumbe, clovnerii, bancuri. Mă rog: ce-am formulat mai sus se înțelege ca și cum oamenii ar putea alege conștient și deliberat modul în care obțin atenția socială. Ceea ce este departe de adevăr, nimeni nu alege conștient rolul pe care-l joacă în societate, nimeni nu preia din proprie inițiativă rolul de clovn – sau, dimpotrivă, pe cel de șef, pe cel de veșnic compătimit sau pe cel de apariție stridentă. Dar aici nu vorbim despre psihologie, așa că ne refocusăm pe cei care asigură entertainment-ul în cercul social.

Multe subspecii și aici – trăsătura comună este însă acel schepsis, acea linie subțire pe care se află mereu personajul, între a face suficiente clovnerii pentru a primi suficientă atenție – și a face prea multe clovnerii și a nu mai fi luat în serios. Cunosc oameni de ambele părți ale liniei, și știu de asemenea că acea linie devine și mai subțire atunci când publicul capătă impresia că are de-a face cu un lăutar de cumetrie, și apare atitudinea de „hai mai fă o tumbă, să ne râdem!”.

Una dintre subspecii mi se pare în mod particular remarcabilă e cea a personajului care „le zice”. Băiatul cu gura spurcată care are curajul (sau ignoranța) de a spune tot ceea ce restul nu au curajul să spună. Fata rea de gură care înțeapă și ia la mișto orice i se pune de-a curmezișul. E și asta, până la urmă, un soi de clovnerie – și, la fel ca toate celelalte clovnerii, validarea îi vine taman din acel „mai fă-ne o tumbă” pe care de fapt îl urăsc toți clovnii.

Chris Rock este probabil cel mai la îndemână exemplu în acest sens – cu marea diferență că omul a știut să-și pună personalitatea în valoare în așa fel încât să aibă succes. Și… „le zice”. Iaca un extras dintr-un show vechi, în care tematizează diferența dintre „black people” și „niggers”. Probabil că toată lumea știe deja sketch-ul, dar e suficient de bun încât să merite o revizionare. Ascultându-l, se formează niște paralele care se potrivesc de minune în societatea românească. Numai că, ce păcat, Foarfeca nu face parte din categoria asta de voci fără bariere, așa că lăsăm aici sugestiile să rămână doar sugestii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s