Nivelurile de (ne)încredere

În general, naivitatea e privită ca un defect. Dacă ești naiv – sau, frumos spus, „încrezător” – ești un papă-lapte, un fraier, un pămpălău, un lache flaușat, te ia lumea de prost, te face orice nătărău. Nu-i bine.

Evident, foarte răspândită e extrema cealaltă, suspiciunea și neîncrederea în orice. Coșmarul headhunter-ilor, al îndrăgostițior și al economiștilor (pentru că aparent capitalismul/ economia de piață nu poate funcționa decât în societăți cu un nivel relativ ridicat de încredere; în fine, despre asta cu altă ocazie).

Acuma… impresia mea (și a Căpitanului Evident) e că mulți devin suspicioși tocmai ca reacție (panicată) la pericolul de a fi naivi. Pe ideea că mai bine suspicios și teafăr decât credul și țepuit. Și mai bine exagerat de tăios decât să riști să ți-o iei. Tertio non datur: ori naiv, ori suspicios. De parcă ar fi un segment, un comutator ca acela care reglează intensitatea luminii ecranului la calculator: poți să glisezi și să te stabilești oriunde între „pămpălache” și „vigilență maximă” – dar fericirea în viață ți-o asiguri numai dacă te înfingi cât mai aproape de vigilența aia maximă.

Sigur, asta e o vedere binară, și toată lumea poate să recunoască faptul că, de fapt și de drept, cea mai bună poziție nici nu se află pe acel segment: poziția omului treaz, a omului informat, a omului care știe în ce se bagă și cu ce se mănăncă situațiile din fața lui. Omul care știe să miroasă o țeapă atunci când e cazul – dar care în același timp știe să recunoască un gest sincer atunci când îl vede. E o chestiune de experiență, de educație și de voință la mijloc.

Lungă teorie și aici – dar întrebarea de astăzi este alta: cum anume se ajunge în acest punct, fără îndoială dezirabil? Că nu toată lumea vine de-acasă gata programat în felul ăsta – să recunoaștem, gândirea critică nu se învață nici la școală, și de cele mai multe ori nici acasă. Care-i ordinea de parcurs: ești mai întâi suspicios, apoi lași hățurile și devii mai credul, până te arzi suficient și bagi la cap unde e cazul să redevii suspicios? Sau invers: te-ai brodit credul din fabricație, te arzi de câteva ori și devii un arici urîcios, după care-ți dai seama că ai exagerat și o lași mai moale, fără să redevii totuși complet ca înainte?

Mă-ntreb chestia asta pentru că am de-a face cu oameni de amândouă felurile. Mai exact: de la amândouă extremele. Ca impresie generală, oamenii neîncrezători sunt de departe mai antipatici și mai neplăcuți decât ceilalți – dar la urma urmei te gândești că poate ăștia s-au ferit de gropi în drumul vieții și poate au ajuns mai departe. Și totuși, o întrebare stăruie: de oricare parte a segmentului glisant s-ar afla, oare e doar o fază, o etapă? Oare au fost înainte altfel? Oare or să apuce ziua în care să se fi deșteptat și înțelepțit?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s