N-am scris despre asta la momentul respectiv (atunci când am fost ultima oară prin România) pentru că… nu știu, pur și simplu nu mi-a trecut prin cap să povestesc. Dar e o temă pe care trebuie s-o formulez.

Nu mai există, practic, posibilitatea de a te întâlni, pur și simplu, într-un loc și la o oră dată, fără complicații. Nu. Totul este un „mai vedem” continuu, susținut de miile de minute pe mobil de care dispune toată lumea.

În lumea mea, pe vremea mea, întâlnirile se întâmplau simplu (și de fapt se întâmplă în continuare la fel de simplu): ne întâlnim la 7.30 pe colțul parcului; cine întârzie sună dup-aia să ajungă din urmă grupul; SAU ne întâlnim la 8 în barul cutare, direct înăuntru, să nu ne complicăm cu așteptatul. Lumea e în stare să-și estimeze posibilitățile și să spună o oră plauzibilă la care va putea să onoreze obligațiile vieții sociale.

În lumea minutelor infinite în schimb, „mai vedem” este regula. Ne vedem diseară, da. Pe la cât? Păi hai pe la un 7! Da, 7 sună ok, încă nu știu dacă o să termin până atunci, dar mai sună-mă mai târziu și mai vedem. Nu vorbim aici despre oameni care sunt pe ultima sută de metri cu un proiect, ca să nu știe dacă termină până la 7. Nu: sunt doar oameni care nu (mai) sunt în stare să-și facă un program. Sigur, se mai întâmplă și pasul următor: lumea zice că da-da, ne vedem la 7 pe colț la Ionică – dar în realitate nimeni nu-și propune să ajungă la ora stabilită la Ionică, bazându-se că sună mai încolo și „vedem atunci”. Nu e nimic greșit în a suna mai încolo, atunci când chiar nu știi cum ajungi – dar este lipsă de bun simț să nu spui celorlalți, cu subiect și predicat, faptul că tu nici nu intenționezi să ajungi la 7 la Ionică.

Ah, și mai există o variantă: poate că ai stabilit o oră (mai mult sau mai puțin exactă), dar asta nu garantează că ai stabilit și un loc. Nu. E posibil să stabilești că „ne vedem diseară la 7”, dar nu se știe încă unde, pentru că celălalt nu-și poate da seama care punct geografic îi va fi la îndemână peste 4 ore. Și atunci te sună el „mai încolo” și – evident! – „mai vedeți!”. Sigur, traficul bucureștean poate fi un impediment în calea punctualității – dar, la fel de sigur, e cu atât mai folositor să ai un țel și un punct de reper în funcție de care să te grăbești. Dacă știi că ai de ajuns la 8 la Romană, și dacă ai bunăvoința de a ajunge chiar la 8 la Romană (adică îți calculezi și tu realist timpul și te ții de plan), atunci sigur vei ajunge la 8 la Romană, cu o marjă de maaaxim +/- 15 minute.

În fine, ultima etapă: când nu vrei să fii Valerică ăla care străbate tot orașul ca să se potrivească programului celorlalți amici, și adopți și tu tactica lui „mai vedem”. Ei bine, numărul variabilelor din sistem se dublează, iar numărul apelurilor telefoanelor necesare pentru a ajunge la o soluție se triplează.

*

Există o componentă comică în tevatura asta, atunci când te detașezi de ea. E pur și simplu hilar să vezi câtă bătaie de cap se investește într-un rahat de întâlnire de birt. Câte eforturi de optimizare, ce spirit de coordonare, ce simț organizatoric – și, mai ales, de cât timp este nevoie pentru orice bere din vreo seară banală de marți. Sau o ieșire în club dintr-o seară banală de sâmbătă, că tot aia. Da, mai ales timp. Iar din cauza întregului efort, cumva procesul de întâlnire capătă mai multă greutate și importanță decât ceea ce vine după ce te găsești cu amicul/ amicii.

Ca să fiu răutăcioasă: ritualul de întâlnire începe cu coordonarea și cu „mai vedem”, se continuă cu optimizarea și coordonarea în teren, în timp real, la telefon – și se încheie cu salutul și cu trăncăneala de vreo 10 minute despre traficul de până acolo, despre ce ar fi putut fi îmbunătățit la procesul de întâlnire, și, eventual, cu procesul decizional de vreo 30 de minute cu privire la selecția cârciumii (în caz că asta încă nu s-a decis, pentru că cineva a spus că să ne întâlnim la 7 pe colț și dup-aia, evident, „mai vedem”). Din experiență: poate să dureze până la 2 ore de la momentul când te-ai pornit de-acasă și până în momentul când, în sfârșit, te-ai așezat la masă cu ceva lichid sub nas, ca să zici că abia de-acolo se cheamă că ești întâlnit cu prietenii.

*

Poate că situația ar putea fi răstălmăcită ca fiind oamenii secolului 21 profitând de posibilitățle secolului 21; oameni care nu se leagă, rigid, de vreun plan fix, ci lasă oportunitățile să vină către ei. În fine, flexibilitatea e preamărită ca o calitate dezirabilă și necesară în viață, iar condițiile de trafic și de oameni ocupați joacă rol de argumente.

Nup, nu ține. E pierdere de vreme și atât. Se cheamă că nu ești reliable nici cât de-o ieșire în birt, că nu-ți pasă de prietenii pe care-i pui să se potrivească după tine – și, cel mai important, se cheamă că ai orbul găinii și nu vezi pe ce-ți cheltui timpul.

Un gând despre “„Mai vedem”

  1. Am inceput sa le spun altora datele intalnirii ajustate pentru cazul lor. Daca stiu ca de obicei intarzie cu 30 minute, le spun sa ajunga la 18:30 in loc de 19:00, iar eu ma duc la 19.00.
    O intarziere de peste 15 minute mi se pare o nesimtire, cand se repeta. Si fara suparare, voi pleca de la acea intalnire🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s