Iarăși se nimerește bine că n-am apucat să schimb vorba de data trecută: că tot despre filme îmi vine să vorbesc. De data asta însă doar ca pretext.

M-am uitat la „HER„. N-are absolut nici o relevanță dacă filmul e bun sau prost, dacă scenariul/ regia/ decorul/ jocul actorilor e bun sau dacă mi-au plăcut mie personal. Ce e grozav însă la HER e că provoacă imaginația – și, în același timp, e siropos și tras de păr. Adică ai timp să te gândești și să fantazezi despre ideile noi care ți s-au propus, fără să pierzi mare lucru din film.

Lăsând comentariile malițioase la o parte, e vorba de un tip dintr-un viitor nespecificat, care tip își cumpără un sistem de operare nou. În acel viitor nespecificat toată lumea se îmbracă hipstărește, iar electronicele au toate comandă vocală și operare intuitivă. Ce e diferit la sistemul de operare e că… interacționează cu o voce umană. Intri în casă și auzi de la ușă ” ‘Năseara! Ai primit 3 mailuri. Unul e urgent. Vrei să ți-l citesc?” – „Ăla urgent e de la bancă?” – „Da” – „Bine, atunci lasă”. Da, foarte Siri-like, doar că un pas mai înainte: sistemul respectiv învață. Pe principiul rețelelor neurale. E programat să fie un partener de conversație, și, pe măsură ce-și cunoaște operatorul și-i răspunde pe placul său… ei bine, inevitabil devin prieteni. Pentru că, aparent, o mașină bine programată și cu suficiente date din care să învețe, poate să emuleze foarte bine empatia și intimitatea.

În film se înfiripă evident o poveste de dragoste, și de aici toată drama și sentimentalismul. Dar, lăsând deoparte ceea ce ține de cinematografie, se deschid nenumărate întrebări din seria „cum ar fi dac-ar fi?”. E destul de evident potențialul de „împrietenire” cu un personaj care e zilnic la îndemână, folositor, empatic, eficient și, mai ales, fără necazuri personale/ zile proaste/ crize existențiale. Care ar fi (sau care ar putea fi) limitele unui asemenea sistem? În ce măsură ar putea fi folosit un asemenea sistem ca un psiholog personal? În ce măsură ar fi avantajate tendințele de izolare acasă a unor persoane? E evident, de asemenea, că un asistent personal (întruchipat sau virtual) face viața mai ușoară: scrie mailuri, comandă de mâncare, caută haine… pornește cafetiera înainte de trezire și caloriferele înainte de a ajunge acasă… indiscutabil confort. Și cum ar fi dacă toată lumea ar avea un așa asistent personal? Cum ar mai fi reorganizată societatea în general? Dacă, să zicem, ne-am lăsa mașinile să răspundă în locul nostru la diverse chestii de care nu avem timp/ chef: sondaje, votare, recensăminte? Cum ar mai arăta clădirile, spațiile publice, întâlnirile din baruri? Și, în contextul discuției de actualitate legată de NSA: cum ar fi dacă s-ar virusa/ sparge asemenea softuri? Ce reparații ar fi trebuincioase? Se poate vorbi de „răpire” dacă fură careva un sistem de operare? Nu de alta, dar îl poate „tortura” să obțină informații din viața personală a utilizatorului.

Și câte și mai câte…

2 gânduri despre “Stârnirea imaginației

  1. Pentru ca oamenii vor o relatie exclusiva chiar si cu sistemul de operare (si nu cu inca 8765 persoane), s-ar asigura ca ar fi doar al lui😀.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s