Nu știu dacă a mai sărit în ochi și altora faptul că, în rândul celor de 30-40 de ani, de cele mai multe ori amintirile de chefuri și distracție provin aproape în totalitate din perioada liceului. Mai mult: chiar și cultura generală, ultimele cunoștințe care au apucat să se-nfingă mai bine în țeastă, tot de prin perioada liceului provin. Mă refer aici mai ales la informații concrete, cristalizate – c-or fi de istorie, literatură română, biologie sau mai știu eu ce. Matematica n-o punem la socoteală pentru că a) marea majoritate a oamenilor pe care-i cunosc au coborât din trenul ăsta pe la începutul liceului, sau au urât de-a dreptul matematica toată viața, și b) matematica e în mare măsură un skill, nu o informație de cultură generală.

Deci să revenim. Spre deosebire de ăștia de 40 de ani, părinții mei vorbesc mai ales despre vremurile din facultate. Despre liceu n-am auzit mare lucru. Și vorbesc din experiența vastă a vizitelor și a musafirilor, un milion de exemple de discuții interminabile, pe final de „petrecere”, despre „da’ mai ții minte când…?”. Aparent generația alor mei s-a distrat cel mai tare în facultate, nu în liceu. Ba, încă și mai mult: tații și bunicii am impresia că au dus-o încă și mai grozav în armată.

Poate e o capcană facilă, dar nu pot să nu mă gândesc că treaba asta ține și de nivelul de autoritate/ constrângere de la momentul dat. Pasămite au învățat cel mai bine atunci când au avut de-a face cu un profesor sever – așa le-a (ne-a) rămas în cap bătălia de la Rovine, Obcinile Mare/ Feredeu/ Mestecăniș, „A fost odată ca-n povești”, și… mă rog, ce se mai învăța la școală. Și, automat, gustul distracției a fost mai puternic atunci când a fost în contrapunct cu constrângerile astea. Și invers: cine a dat de o facultate ușoară atunci când a plecat din liceu, a scăpat de constrângere, și dintr-o dată viața a fost mai plictisitoare. Asta e o teorie mai veche de-a mea (cu cât crește opresiunea, cu atât mai savuros devine gustul libertății), iar în cazul de față încă e susținut și de faptul că generația părinților pare să fi avut și o studenție mai strictă – de unde și faptul că par să se fi distrat și în studenție. Nu mai zicem de strictețea din armată, de unde vin și cele mai picante povești.

În fine: ce-am vrut să spun e că „viața”, „tinerețea” fiecăruia par să se sfârșească acolo unde se sfârșește distracția fără griji, joaca de-a șoarecele și pisica cu autoritatea (părinți/ profesori/ comandant) – mă rog, s-a-nțeles. De fapt aici chiar vroiam să și ajung, că vroiam să perorez nițel despre acest „sfârșit al vieții”, dar iaca m-am întins prea mult, mai bine continui cu poliloghia în altă postare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s