Când eram mică am umblat pe la dansuri. De fapt, ca să fiu corectă: „m-a dat mama la” – dansuri. „Dansuri”, la plural, că am încercat mai multe tipuri.

Prima tentativă a fost la dansuri de societate, cred că eram prin clasa I sau a II-a. Am mers la 2 ședințe parcă, după care profa a dispărut fără urmă. Ulterior s-a aflat că a emigrat pă șestache, iar odată cu ea a dispărut din târg și singura posibilitate de a învăța dansuri de societate.

Așa că, după o vreme, mama m-a băgat la dansuri moderne. Profa era tânără și entuziastă, grupulețul era omogen, și – cel mai important – exista motivația constantă a spectacolelor. La fiecare sărbătoare mai importantă a târgului se petrecea ceva la Casa de Cultură, și trupa de dans modern apărea și ea pe scenă. Cum ziceam: motivație excelentă pentru ca trupa să nu stagneze, ci să fie în continuă învățare de ceva nou, de inovație. Repetițiile le țineam într-o casă veche și aproape dărâmată, intram pe undeva prin spate într-un beci, „pe la cărămizi” – în fine, anii ’90 în România provincială. Ce dansam noi acolo… era modern prin aceea că se făcea pe muzică pop, Michael Jackson, de-astea. Mult aerobic, în formație, nimic deosebit – dar ne simțeam bine și treaba mergea.

Și-a tot mers până ce într-o iarnă am făcut o pneumonie peste alta, și peste încă una, așa că mama și doctorița în cor mi-au interzis să mai merg. Că aparent nu eram în stare să mă protejez, ieșeam transpirată de la repetiții direct în ger, de unde și îmbolnăvirile. Încheiam astfel, abrupt, o carieră de vreo 2 ani de dans modern. (Să nu se înțeleagă acuma că aș fi fost cine știe ce piesă de bază în trupă, că n-am fost, așa că formația de dansuri a continuat să existe și după plecarea mea).

La o vreme după ce „m-am lăsat”, trupa a început să cam lâncezească. Profa era vizibil plictisită să tot facă același lucru, dansatoare noi nu se mai recrutaseră… drept pentru care na. Rutină, plictiseală. Așa că profa a venit cu o dambla nouă, i s-a năzărit ei că baletul e o treabă valabilă. Așa că a început să caute diverse filmulețe pe CD-uri, să mai citească una-alta, și să imite ceea ce vedea în respectivele filmulețe, ajutată fiind de înțelegerea fenomenului pe care o desprindea din cărți. Autodidactă ambițioasă. Și, evident, a început să introducă noțiuni de balet și la trupa de dans modern. Treaba a mers și nu prea. Pe de o parte numerele de balet nu stârneau cine știe ce entuziasm în publicul Casei de Cultură din Rădăuți – pe de altă parte na: învățarea se făcea împreună, cot la cot, că nici profesoara nu se născuse învățată în domeniu, așa că progresul prin bâjbâială nu era spectaculos. Asta se vedea și din prestația scenică, dar mai aflam de mersul treburilor și din bârfoteca de la fostele colege de trupă.

Ce încerc eu să descriu aici e un proiect admirabil prin entuziasm și bunăvoință, dar totuși amator și simpluț în realizare. Nu poți să faci nici performanță cu un antrenament pe săptămână (nu țin minte să fi avut mai multe decât înainte de mari spectacole), și nici nu poți să faci cine știe ce spectacol într-un oraș așa de mic. Dansurile moderne erau ok, dar mediocre – iar baletul nici n-ar fi meritat menționat. Pe scurt: după vreo doi ani de când am terminat-o eu cu dansurile s-a și dizolvat proiectul cu baletul, și trupa cea veche, din generația mea. Profesoara, femeie tenace, a rămas totuși instituție în oraș, și cred că încă și în zilele noastre fetițele de școală primară învață dans modern de la ea.

*

Într-o reclamă oarecare, apărută recent prin România, regăsii o fostă colegă de clasă, de generație și de dansuri. Nu spui care, că în postarea asta nu mă leg personal nici de reclamă, nici de fată, ci le folosesc doar pentru ilustrarea unei concluzii. În reclama cu pricina era un așa context încât protagonista trebuia să spună două vorbe cu trimitere la operă și balet. Și fata și-a sintetizat experiența, spunând că în copilărie a făcut paru ani de dans modern și de balet.

Am zâmbit.🙂 Sunt șanse ca, din mulțimea de oameni care au văzut respectiva reclamă, să fiu singura care știe exact ce dans modern și ce balet a făcut domnișoara din poză. Trebuie să recunoaștem: ambalată în felul ăsta, fără amănunte, realitatea care se implantează în capetele din public sună într-adevăr mai spectaculos decât adevărul, deși nu e nici o minciună la mijloc. Că na: când auzi de 4 ani de balet, cumva ai în cap alte clișee la care te raportezi, în ele munca fiind mai dificilă, pretențiile mai mari, iar rezultatele pe măsură. La fel și cu dansurile moderne.

Ca să nu dau de bănuit cum că m-ar roade invidia, sunt datoare să compensez aici cu un compliment (deși tipa sigur nu mă citește), și anume că, într-adevăr, fata avea talent și se mișca foarte bine. Dar de fapt mă mir că nu a pomenit nimic de cariera ei în dansuri populare (unde ne-am intersectat din nou vreun an, până mi-am găsit eu ceva mai bun de făcut și am plecat) – că acolo chiar a avut super succes, iar aia chiar era o trupă serioasă. În fine, probabil contextul reclamei pentru care era plătită nu prevedea și dansurile populare.

*

Iaca lecție de PR și, în fond, de marketing. Se dovedește că-i util să știi să te prezinți, să te pui în valoare, să „te vinzi”. Asta – dacă ai un talent înnăscut. Dacă nu, atunci măcar un filtru de depistare rapidă a ambalajelor e bun la casa omului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s