Unde „jocuri” e mult spus, sunt cel mult niște jocuri de inteligență, mai degrabă niște ghicitori, niște întrebări istețe – iar „copilărie” e din nou mult spus, dat fiind că le-am cunoscut abia în liceu.

Da, e plin internetul de întrebări cu schepsis, de jocuri de inteligență – și în general de probleme șugubețe. Dar la baza arhivei personale stau trei probleme pe care văd că am tendința să le uit, și pentru asta m-am hotărât să le las aici pentru posteritate. Și eventual și pentru mine, să am la ce să mă întrorc când oi constata că m-a lăsat memoria. Le am dintr-o perioadă foarte frumoasă, am avut norocul ca petrecerile alea multe la care umblă orice copchil la 17-18 ani să fi fost nu doar distracție/dans/și etc – dar să se fi încheiat de multe ori cu discuții mișto în grup, despre tot felul de chestii inteligente. Și cu râsete și bășcălie, evident, sau cu jocuri de mimă. Așadar:

Avem o cameră cu trei becuri. Noi ne aflăm în camera de alături, unde se află și cele trei întrerupătoare corespunzătoare, dar nu știm care întrerupător corespunde cărui bec. Ușa e închisă, n-avem cum să vedem ce aprindem – iar regula jocului e că putem intra o singură dată în camera de alături, să vedem becurile. Cum determinăm care întrerupător aparține cărui bec?

*

Trebuie musai să măsurăm 45 de minute. Nu știu, să zicem că e timpul de fierbere a cine știe cărei chimicale periculoase, poftim. Din păcate nu avem la îndemână nici un ceas sau vreo altă metodă convențională de a măsura timpul. În schimb avem la dispoziție două sfori, nici nu contează ce lungime au, sau dacă sunt de lungimi egale. Ceea ce știm sigur despre ele este că ambere ard fiecare în câte fix o oră. Atenție: nu ard omogen. Adică jumătate de sfoară nu arde în jumătate de oră. Cum procedăm ca să măsurăm fix 45 de minute? Avem la dispoziție chibrituri oricâte. Evident, nu avem la dispoziție nici telefoane, radio, sau mai știu eu ce șmecherii.

*

În fine, ultima problemă în ordinea dificultății:

Avem o peșteră plină de pitici. Mulți pitici. Toți piticii poartă niște scufii pe cap: unele sunt verzi, altele sunt roșii. Nici unul dintre pitici nu știe ce culoare are scufia sa. În schimb, poate vedea și deosebi culorile celor din jur – însă nu le poate spune, comunica, da de înțeles, anunța. Deci nimeni nu știe ce scufie poartă, și nici nu poate afla. Bon. Cineva este stăpân în peșteră, un Dumnezeu, o voce de fundal, whatever – și vrea ca piticii din peșteră să iasă afară și să se separe singuri în roșii și verzi. Treaba noastră e să concepem o poruncă, o propoziție, o indicație pe care piticii, ieșind din peșteră, să  o urmeze. Să nu uităm: piticii nu știu ce scufie poartă ei înșiși, nu pot afla – în schimb îi pot vedea pe toți ceilalți. Așadar algoritmul nostru trebuie să fie cât mai simplu, și să nu pretindă de la pitici să comunice între ei, și nici să știe ce poartă. Dar urmând ei algoritmul nostru, la sfârșit trebuie să obținem sortarea de care avem nevoie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s