Mă uitam prin pozele de pe Facebook ale unei prietene din liceu: fată realizată, foarte bine înfiptă în scena fashion din București, poze cu oameni importanți, cu vedete, cu politicieni, vacanțe în Bali, în Singapore, în Seychelles, vizite de lucru la Milano, Paris, etc. Bănuiesc că am transmis tabloul complet: fata pare că se dezvoltă extraordinar, și nici nu dă semne că se va opri prea curând.

Și, printre poze, una care făcea notă discordantă: nu peisaj exotic, nu selfie în oglindă, nu vreo nouă ținută extravagantă. Nu: era o poză făcută la repezeală cu telefonul (fără încadrare, fără setări) a unei case de pe undeva de prin Delta Dunării, în curtea căreia stătea înfiptă o eoliană. O eoliană de uz casnic, să ne-nțelegem: maxim 2 kW. Și, alături de poză, un comentariu sincer și spontan despre mirabila minunăție, ia uite ce le mai tună prin cap unora să facă.

Evident că am fost mai uluită de comentariu decât de eoliana din poză. Dar în momentul ăla s-a produs și declicul: ia uite cum mai cunoști omul, după lucrurile la care se miră!

În cazul de față fata se mira în privința elicei, ceea ce mie îmi indică o oareșce rupere de realitate. Sau, mai bine-zis, de actualitate. (Sigur, mai există posibilitatea ca eu să fiu așa de adânc înfiptă în domeniul meu încât să mă mir, la rândul-mi, că alții nu sunt la curent. Întâmplător însă citesc ziarele, inclusiv presa românească de specialitate, așa că nu mă paște nici un pericol).

Cu ideea asta în minte am avut, din întâmplare, un contact recent cu niște foști colegi de facultate aflați în vizită prin Berlin. Și am avut ocazia să-mi testez teoria: dintr-o dată era fascinant sa-i ascult povestind despre vizita lor în Berlin și despre ceea ce li s-a părut extraordinar. Iar de pe urma întâlnirii am mai venit și cu un corolar, și anume că oamenii care se miră sunt de două feluri: ăia care-și exprimă mirarea și ăia care nu. Pentru că sunt oameni care în sinea lor se miră (sau chiar judecă) la vederea unor situații, dar nu suflă nici o vorbă pentru că pe undeva suspectează că nu dă bine să se arate mirați. Că e mai bine să se dea „deschiși”, „toleranți”, „experimentați” sau „neimpresionabili”.

Dar mai sunt și situații în care mirarea e de-a dreptul uluire, și atunci nici o cenzură nu poate sta în calea verbalizării abundente a propriilor trăiri. Ei, acolo e punctul de interes. Ăla e momentul în care omu se auto-dezvăluie așa cum e el: cu sistemul său de valori, cu ceea e important pentru el, cu bagajul său de experiențe, și mai ales cu lipsurile și cu domeniile care-i sunt complet străine. Ceea ce, nu e deloc de condamnat – dimpotrivă! – dar e bine de observat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s