Mersul pe bicicletă

Se spune uneori despre chestii că ar fi „ca mersul pe bicicletă: nu se uită niciodată”.

Ba s-avem pardon: pedalatul în sine nu-i cine știe ce meșteșug, deci nu cred că se poate uita. Ceea ce „nu se uită niciodată” pare să fie, mai degrabă, eliberarea de frica de a cădea. Odată ce-ai încercat mersul pe bicicletă și ai văzut că-ți poți menține echilibrul fără probleme – sau, dimpotrivă, ai reușit să cazi și ai văzut că nu-i mare scofală – ei bine, din momentul ăla ți-ai depășit inhibiția și „știi” să mergi pe bicicletă. La fel cum „știi” să înoți, sau cum „știi” să-ți înfrunți șeful.

Fiecare are propria istorioară despre cum a învățat să bicicleze. Eu le datorez „știința” asta vecinilor mei țigani, de unde locuiam în copilărie. Cu ajutorul lor am învățat că a) e esențial să prinzi oleacă de viteză dacă vrei să-ți menții echilibrul, și b) că dacă nu te ocupi singur de frânare, nu are cine s-o facă în locul tău.

Și gata. În decurs de câteva ore, după un cerc pe iarbă și o coliziune frontală cu un gard, știam să folosesc Pegas-ul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s