Am auzit în ultima vreme [din coincidență] tot felul de  abordări ale situației șomajului din Marea Britanie, mai exact acela din rândul tinerilor cu studii superioare. Nu că alte țări din Europa ar duce-o mai bine – dar na, ghinion, ei n-au BBC-ul care să abordeze și să cerceteze tot ce-i nou prin societățile lor. Mno. Și am auzit la BBC radio o emisiune cu 3 tineri absolvenți care deja stăteau pe bară de mai bine de un an, trimițând literalmente sute (!!!) de aplicații peste tot pe unde puteau. Unul avea pregătire de bancher, o tipă avea pregătire în teatru, iar un alt tip avea pregătire de geolog. Toți își scăzuseră standardele în decursul perioadei de inactivitate, în prezent au ajuns în faza în care trimit CV-uri și la McD’s – și ce frustrare enormă trebuie să fie aia când nici măcar de la McD’s nu-ți răspunde măcar la aplicație. Înțeleg că e o situație larg răspândită în zilele noastre.

Iar acuma, [că tot am bolit în weekend și am zăcut fără ocupație] am văzut documentarul ăsta:

Toate astea au un numitor comun: efortul și obsesia în a fi pe placul angajatorilor. De fapt nu, o explicație și mai plastică: angajatorii, „piața”, sunt priviți ca o castă superioară, o lume diferită, o stratosferă a existenței de pe pământ, în fața căreia absolvenții trebuie să se plece, să se pregătească, să vâneze toate aspectele prin care să le facă pe plac. Cu alte cuvinte: mai puțină demintate, mai puțină grijă la nevoile personale – iar în schimb traininguri, conferințe, coaching-uri, cursuri peste cursuri, orice care să adauge un plus în fața potențialilor angajatori. Mai degrabă haotice și fără noimă dacă mă-ntreabă cineva – dar de înțeles în situația disperată a unui tânăr care vrea să se realizeze prin muncă, și nu primește decât uși închise în nas.

Sunt multe, foarte multe aspecte în povestea asta, dar o să-ncerc să mă limitez la unul singur: urmările pe termen lung. Nu pot să nu mă-ntreb cum vor evoula acești oameni dacă, după ani de umilințe și de căutări, ani în care locul de muncă era singurul și cel mai important lucru de obținut în viață – în sfârșit vor obține acel minunat job. După 1-2 luni de simț al împlinirii: ce te faci dacă realizezi că asta nu e ceea ce ți-ai dorit? Ce te faci dacă, după atâta amar de vreme în care, în mintea ta, câmpul muncii a devenit pământul făgăduinței – dar în realitate îți dai seama că e un rahat? Din care însă nu-ți dă mâna să te retragi, după ce te-ai zbătut atâta pentru el? Sau, și mai important: după atâta vreme în care ți-ai pus demnitatea și nevoile personale pe plan secund, concentrându-te numai pe cum să le faci pe plac celorlalți – imposibil ca frustrarea să nu-și arate colții imediat ce te-ai restabilizat. Ce fel de angajat vei fi, ce fel de coleg vei fi – și, mai ales, cum te vei purta cu subalternii tăi?

Și, în fine, în sfera din afara serviciului: vorbim despre o generație de oameni pentru care posibil ca găsirea unui job după absolvire să fie cea mai mare realizare a vieții lor. Ceea ce, mă scuzați, e foarte trist.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s