Să fim sinceri: orice chestie nouă în România, înainte să prindă în masă, înainte să intre în mainstream, înainte ca măcar să fie luată în considerație… ajunge să fie luată la mișto. Și cumva miștourile parcă sunt îndreptate mai cu spor către chestiile cu potențial bun. Gen mersul pe bicicletă.

Înțeleg că mai nou sunt ceva mai mulți bicicliși prin București, și înțeleg de asemenea că trendul e mai degrabă împotriva lor. Pe de o parte, eternele înjurături ale șoferilor, pentru care strada e un club privat în care ar trebui să aibă acces numai dânșii (eventual doar cei cu mașini bune și cu șmecherie în sânge) – dar în nici un caz autobuzele, tramvaiele, motocicliștii sau, mai ales, bicicliștii. Atitudinea asta mi se pare echivantă cu a considera că accesul în spitale ți se permite numai dacă porți un palton verde, iar accesul în școală numai dacă ești tuns bob. Cam la fel de tâmpit și de îngust – dar bine că nu despre asta vrem să vorbim în postarea de față.

Cealaltă parte a valului de antipatie vine din mișto-ul față de mersul pe bicicletă în sine și față de echipament. Mi s-a spus, sub titlul de ”ce mai e nou prin București”, că acuma e mare fiță să ai bicicletă. Toată lumea bună are bicicletă, nu ești valabil dacă nu ai bicicletă. Și, eventual, echipament complet de biciclist, de la colanți până la ochelari și cască. De aici am înțeles că, pentru cei care nu cred în binefacerile bicicletei, e o chestie de comentat, de luat la zeflemea, de ”uite-l și p-ăla ce se dă mare că și-a luat biclă”.

Nu știu cum stau lucrurile la fața locului, poate că într-adevăr o fi o aroganță trendy asta cu bicicleta și cu echipamentul. O fi. Ce știu sigur e însă și faptul că românul are un maaaare apetit pentru chibițat. Nu face nimic, nu construiește nimic, nu schimbă nimic – dar stă cu plăcere pe margine și se uită la ăia care fac. Și comentează indiferent cine, ce și cum ar face. Și ia la mișto.

Nu mai găsesc acuma articolul de la care mă inflamasem – era o enumerare ironică a ultimelor trenduri prin Capitală, și pe primul loc era evident mersul pe bicicletă. Cu observația acidă asupra celor care se deplasau ”ultra-para-echipați pe traseul de maximă dificultate dintre Victoriei și Aviatorilor” (am citat din memorie). Și nu m-am putut abține să nu mă gândesc: bă da’ chiar nici nu se pune probema măcar că poate omul ăla era pornit pe un traseu mai lung, și pentru aia se echipase? Tot ceea ce e altfel față de ceea ce ne-am obișnuit, de ce e luat în vizor în asemenea hal?

Zicea bine Constantin Rădulescu-Motru, când spunea de psihologia poporului român: ”A ieşi din rândul lumii este, pentru săteanul român, nu un simplu risc, ci o nebunie.” 

Va urma.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s