Sau efectul de noutate.

Când se vorbea despre „După dealuri” şi cât de bun e şi cât de tare e şi cât de bine făcut şi de mişto şi de superextraordinar e… mă bucuram să aud, şi aşteptam să văd şi eu minunea. Mai citeam o critică favorabilă, mai auzeam de-un premiu, mai aflam un amănunt… na, s-a creat o oarecare anticipaţie. Însă o anticipaţie gata convertită, o anticipaţie a unei confirmări. Nah: am mai văzut Mungiu, ştiu ce poate, ştiu cum procedează, ştiam ce anume o să-mi placă la „După dealuri”. (Între timp am şi povestit că mi-au fost confirmate din plin aşteptările)

În schimb acuma, cu „Poziţia copilului”, deja mă exasperează anticipaţia: după weekendul ăsta, care a fost primul weekend de la lansarea în România (unde înţeleg că a avut un oarecare succes iar lumea a mers masiv la cinematograf), curg impresiile prin online iar eu nu mai pot de curiozitate. Diferenţa e că de la Netzer nu ştiu la ce să mă aştept. Am văzut, ce-i drept, „Maria” – şi ţin minte că mi s-a părut în regulă – însă cumva s-a pierdut între miile de drame româneşti despre femei oropsite de sărăcie, într-o Românie mizeră, post-decembristă. Deci cu „Poziţia copilului” plec cam de la zero cu aşteptările. Doar că sunt mult, mult mai intense decât au fost cu „După dealuri”.

Singura problemă e că… la cum se mişcă nemţii cu filmele… e foarte realist să preconizez că o să apară în cinematografe prin 2014 tocmai. Ceea ce nu este acceptabil (respectiv, aşteptabil🙂 )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s